Critic de film şi autor de cărţi dedicate unor regizori celebri precum Ingmar Bergman şi Lars von Trier, Stig Björkman a avut ocazia să petreacă două luni cu Woody Allen, în 1992, apoi o altă perioadă în 1993, la cinematograful de la Centrul de Film din Manhattan, în casa lui Woody sau chiar în rulota de filmare, timp în care a trecut cu el, în cea mai mare parte cronologic, prin toată cariera lui până în 2002. Spiritual şi deschis, degajat, dar şi extrem de serios când vine vorba despre stilul său de lucru, Woody Allen a împărtăşit experienţa sa atât ca actor,cât şi ca scenarist şi regizor – o postură privilegiată în Cetatea Filmului –, dialogul cu Stig Björkman oferind o imagine cât mai cuprinzătoare a carierei sale deosebite.
Interesant la această carte este că prezintă o faţetă inedită a excentricului artist:
Woody Allen, persoana pe care am învăţat să o cunosc cât timp am lucrat la această carte, nu prea seamănă cu personajul de film pe care îl ştim de pe ecran, lupul singuratic şi nevroticul incurabil”.
În locul defectelor pe care le afişează pe ecran, ipohondria, egocentrismul, Stig Björkman l-a descoperit pe „muncitorul disciplinat şi pe omul care ia decizii, un artist serios şi conştient, cu pretenţii ridicate de la sine însuşi şi care refuză compromisul în privinţa artei şi a viziunii sale”.
Cum era de aşteptat, Woody Allen a fost pasionat de filme încă de copil, în anii ’40. Cum În timpul şcolii se ducea la cinematograf la final de săptămână, dar vara, zilnic. Devora orice, până când gusturile au început să i se mai rafineze, displăcându-i, de pildă, comediile bufe – nici Stan şi Bran nu i-au plăcut în mod deosebit –, dar a fost mereu fan fraţii Marx, evident Fred Astaire, Humphrey Bogart.
Interesant este modul în care priveşte Woody Allen cinematografia americană din perioada adolescenţei: adora filmele europene, marca Jacques Tati sau René Clair, pentru că erau mai mature, spre deosebire de cele americane, mult mai uşurele, de relaxare şi evadare – „filmuleţe caraghioase cu cowboy sau filmuleţe uşoare de divertisment, în care un băiat întâlneşte o fată, apoi pierde fata şi, în cele din urmă, regăseşte fata”.
Această admiraţie pentru cinematografia europeană i-a rămas constantă de-a lungul vieţii, considerând că industria americană e axată mai degrabă pe filme în serie, pe când cea europeană, nedispunând de atât de multă finanţare, devine mai inovatoare, mai respectuoasă faţă de regizor şi de actori. În plus, „Europa mi-a salvat viaţa în ultimii cincisprezece ani. Dacă n-ar fi fost Europa, probabil că n-aş fi făcut filme”.
Un bun povestitor încă de mic, Woody Allen visa să devină dramaturg. Îi plăcea să inventeze poveşti încă dinainte să ştie să citească, iar în adolescenţă a început să câştige bani din scris. Woody Allen se declară un împătimit al scrisului, şi la fel cum Piscasso spunea că, atunci când vedea un spaţiu alb, trebuia să îl umple: „Nimic nu mă face mai fericit decât să deschid un top mare de hârtie galbenă sau albă. Şi abia aştept să o umplu!”. După cum era de aşteptat, Woody Allen este adeptul autodidacticismului. Dacă iubeşti un lucru, nu trebuie să-l studiezi ca pe o obligaţie anostă, ci să priveşti această legătură ca pe un act de iubire, consideră regizorul.
Dacă vrei să-i predai cuiva regia de film, aproape că-i suficient să-i spui: Du-te mai departe la cinema, şi-ţi va intra în trup”.
Se vorbeşte adesea despre o tematică recurentă în filmele lui Woody Allen: diferenţa dintre realitate şi fantezie, temă pe care Woody Allen o explică prin faptul că nu s-a împăcat niciodată bine cu realitatea.
Urăsc realitatea. Dar, din păcate, este singurul loc unde poţi să mănânci o friptură bună”.
Allen mărturiseşte că l-a influenţat foarte mult că a crescut în aşa-numită Epocă de Aur a Cinematografului, care te invita să evadezi din realitatea anostă şi sărăcăcioasă.
Simt că în filmele mele e mereu un sentiment omniprezent al măreţiei vieţii idealizate sau al fanteziei în opoziţie cu aspectul neplăcut al realităţii”.
O pasiune mai puţin cunoscută a lui Woody este activitatea sa de clarinetist. Sunt deja douăzeci de ani de când cântă la Michael’s Pub, alături de Turk Murphy şi de trupa sa. La început, neconsiderând că are un talent special pentru aşa ceva şi, mai mult, el ştiind să cânte la saxofon, Woody nu a vrut să accepte invitaţia lui Murphy, dar nu a putut să-l refuze, decizie pe care apoi nu a regretat-o.
Să nu vă aşteptaţi ca în această carte să descoperiţi picanterii sau detalii prea intime – nivelul se menţine aproape în totalitate la reflecţii despre cinematografie, despre traseul lui Woody Allen de la simplu iubitor de filme la artist care să impună o adevărată şcoală în lumea filmului. Acest lung interviu al lui Stig Björkman dezvăluie însă o imagine complexă a artistului, pe care nu o veţi găsi pe Wikipedia sau în revistele de cancan.
Woody Allen în dialog cu Stig Björkman, traducere de Paul Slayer Grigoriu, Editura Publica, 2012
