Bookaholic

Pe mine revoluția m-a prins la Craiova, așa cum m-au prins, de altfel, și primii 18 ani de viață, cu mici pauze de munte, de mare. De unele știau ai mei, de altele mai puțin. Ca-n adolescență. Bunici la țară n-am avut, erau toți concentrați pe o distanță de nici doi kilometri. Un univers mic deci, în care revoluția s-a consumat repede, intens și în siguranță, cam ca făcutul de murături al lui mamaie.

7 ani de comunism am prins. Atât cât să-mi intre bine în cap că nu trebuie să spun nimănui că radio-ul negru al familiei stă încet doar pe Europa Liberă, mai ales lui nenea C, pe care ai mei îl bănuiau, corect probabil, că ciripea la Securitate. Nenea C mai venea seara pe la noi, stătea un pic, pleca repede. Între timp se asculta Radio România sau ceva de genul. Atât de bine știam că nu e voie, încât și pe prietenii mai apropiați de familie îi suspectam. Opream radioul când veneau în vizită.

Când eram mică vroiam să mă fac bulgar. Da, bulgar! Pentru că de la bulgari veneau filmele și, uneori, guma de mestecat sferică. O mai știți? Era un pachet lung cu bile de gumă. Când aveam, mâncam tot pachetul odată. Venea un domn cu ele și cu săpunuri, cafea, țigări. Nici de frig n-am suferit prea tare, stpteam la casă și se găseau soluții alternative când nu era presiune la gaz. În schimb, îmi amintesc de o pană de curent. Mamaie a pus sare în ceai în loc de zahăr și era ferm convinsă că o mint ca să nu beau ceaiul. Știa ea ce știa, dar și când mamaie era convinsă de ceva, cu greu o făceai să creadă ce trebuie!

În zilele revoluției, stăteam lipită de televizor. Urlam, țipam, mă bucuram. La 7 ani, eram cel mai revoluționar copil. Pe 20 am vrut să plec la revoluție. M-am îmbrăcat pe furiș, am ieșit din casă, am ieșit și din curte și am plecat de capul meu. M-au reperat după nici 10 metri și m-au adus pe sus acasă. Acasă mă agitam. Oricum, în Craiova n-a fost mare revoluție, așa că probabil mă puteam duce liniștită.

Pe 22, când s-a anunțat că am învins, nu m-am mai îmbrăcat, am ieșit în pijama să mă bucur de Victoriiiieeeeeeee. La poartă, m-a găsit un domn înalt, îmbrăcat într-un pardesiu negru, lung. M-a adus în casă și i-a întrebat pe ai mei dacă se poate uita și el la televizor cu noi. Erau momentele alea cu Dinescu, când fusese ocupată televiziunea. A stat vreo oră-două, n-a zis un cuvânt. Se uita fix. Alor mei le era cam teamă să se bucure și încercau să liniștească și mica revoluționară în pijama. A zis mulțumesc, la revedere și a plecat. Dubios.

Toată adolescența am suferit că n-am mers și eu la Revoluție. Visam, îmi imaginam cum ar fi fost să fiu mai mare, să merg la București sau la Timișoara. Bineînțeles, ca orice adolescent care se respectă, mi-am imaginat și propriile revoluții. Foarte periculoase! 🙂

La Litere fiind, am început să citesc la început despre Revoluția mare, gravă, despre comunism și cenzură (aici cursul domnului Manolescu a ajutat foarte mult). Citeam Monica Lovinescu, apoi Tismăneanu, Paul Goma sau Stelian Tănase. Cumva, îmi amintesc și de colegele mele de facultate care răsfoiau cataloage Avon în timpul cursurilor despre cenzură. Chiar și la examen.

Dintre toate, cel mai mult m-a impresionat Fenomenul Pitești de Ierunca. E genul ăla de carte după care nu mai poți vorbi, care te schimbă și care te face să-ți dai seama ce noroc ai avut că nu ai trecut prin ororile descrise acolo. Practic, la Pitești deținuții erau torturați în cele mai “inventive” și îngrozitoare moduri posibile dar, și mai cumplit decât atât, erai subiectul unui proces de reeducare: din victimă ajungeai călău, ajungând să-ți renegi orice valori în care ai fi crezut până atunci. O altă analiză, nu știu dacă de forța celei a lui Ierunca, găsiți în cartea asta.

Am trecut apoi la “comunismul la firul ierbii”. Poți vorbi și altfel despre perioada aia, cu întâmplări din viața de zi cu zi, cu istorii personale și evenimente imediate. Ați citit O lume dispărută? E foarte frumoasă, sunt patru istorii personale despre copilăria în comunism, fără emfază și fără judecăți. Cei patru autori – Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Paul Cernat și Ioan Stanomir au revenit apoi cu Explorări în comunismul românesc, în care analizează, la fel de relaxat, diverse aspecte ale perioadei.

Mai este și Gaura din steag, o poveste despre întoarcerea acasă a lui Codrescu în zilele revoluției, despre plecarea sa dar și despre lumea comunismului. O altă istorie subiectivă a lui ’89 este Strada Revoluției nr. 89, o carte ce adună istorii personale ale unor oameni din zone foarte diferite.

Ca să nu vorbim de fotografiile lui Pandele, despre o altă lume decât cea din imaginile oficiale ale epocii. Că tot a venit vorba de imaginile oficiale, puse cap la cap sunt exact radiografia unei iluzii, cum e în filmul Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu. Pentru el, aia era România. Pentru noi ceilalți, România era aia din Amintiri din Epoca de Aur, cu porcul ce explodează când încearcă să-l omoare cu gaz. Dar care tot ajunge sarmale.

Și-o ultimă recomandare – Anii 80 și bucureștenii. E un dicționar fabulos al epocii de aur, unde fiecare termen e explicat prin istorii personale și povești. Mai ales pentru cei tineri, e o carte excelentă să vedem ce erau ăia adidași de porc sau cum stătea treaba cu încălzirea.

Mai am și acum mici regrete că n-am participat la Revoluție. Data viitoare sigur vin! 🙂 Revoluția voastră cum a fost?

Sursă fotografii