Carte de bucate, ospitalitate şi poveşti minunate de Margaret Yardley Potter (Editura Humanitas, trad. Anca Bărbulescu) nu este atît o carte cu reţete de mîncare, cît un fel de memorii despre cum se gătea şi cum se trăia într-o familie înstărită de americani din suburbiile Philadephiei în anii dintre războaie şi imediat după.
A fost prima data publicată în 1947 şi, gîndindu-mă la rafturile cu conserve şi semipreparate care au saturat imaginarul pop al acelei perioade, reţetele ei sînt la fel de curajoase şi de extravagante ca ale Juliei Child. Adică Margaret Yardley Potter chiar făcea creier cu sos de unt negru, crevete à la Florentine sau pătrăţele de burtă prăjită. Plus toate sosurile alea din reţetarul clasic franţuzesc (poate nu chiar toate, îi mai şi ia peste picior) şi, cînd nu avea cu ce (n-au dus-o tocmai bine mereu), găsea tot felul de substitute. Unele au ceva şi comic şi trist. Comic, pentru că idea de a te agăţa de nişte fixaţii culinare ajunse aproape convenţii (supa de broască ţestoasă e prima care îmi vine în minte) mi se pare hilară, mai ales cînd presupune o megabătaie de cap, plus bani. Trist pentru că oamenii chiar ţin(eau) la treburile astea şi îşi amărau viaţa cînd nu le ieşeau.
Margaret Yardley Potter a reuşit să facă toată această tărăşenie să pară şi amuzantă. Sigur, după ce a găsit, inventivă cum era, un substitut pentru supa de ţestoasă („Adăugaţi o cîteva cubuleţe de avocado bine copt şi veţi avea o IMITAŢIE DE SUPĂ DE ŢESTOASĂ DE MARE DE MAI MARE DRAGUL.“)
Are foarte mult umor şi se vede că la ea, rîsul vine cu o cunoaştere a vieţii şi a greutăţilor ei în mare detaliu. Sînt lucruri care se citesc printre rînduri, inclusiv relaţia zbuciumată cu soţul ei, mare iubitor de petreceri, pahar, huzur şi aşa mai departe.
Pentru confortul ei personal, a contat şi n-a contat faptul că venea dintr-o familie bine poziţionată, averea nu se trece intactă fiicei care se mărită şi nici stilul de viaţă. Margaret Yardley Potter s-a trezit că trebuie să fie mîna forte în toată povestea cu noua ei familie şi cu copiii care veneau unul după altul. Dar îi plăcea enorm să gătească, şi nu numai pentru că gătitul de chestii sofisticate era parte din educaţia fetelor din clasele de sus.
Avea, din ce transpare din carte, o curiozitate genuină pentru tot felul de mîncăruri şi de gusturi care nu intrau, de regulă, în meniul standard al oamenilor de condiţia ei. Cum ar fi pizza, de exemplu, pe care a învăţat s-o facă de la soţia unui italian care ţinea o băcănie. Ce să mai, avea o mare deschidere pentru fel de fel de arome, ierburi, ingrediente şi reţete care pentru majoritatea celor din jur erau bizare. Şi după ce dă cite o reţetă, te încurajează să improvizezi, să combini după propriul gust, să descoperi şi să investighezi arome diferite, sfaturi cu efect tonic instantaneu.
Margaret Yardley Potter povesteşte reţetele. Nu sînt indicaţii ordonate frumos ca în cărţile clasice de bucate, ci pur şi simplu povestite, eventual împreună cu contextual în care au fost găsite, gătite sau îmbunătăţite. E mult umor în ce scrie, dar se vede acolo şi descrierea unui mod de viaţă foarte constrîngător, chiar şi pentru ea. Presiunea de a face mereu faţă verdictului oaspeţilor, al familiilor venite în vizită sau al propriei familii e acolo, chiar dacă e bine camuflată sub anecdote şi poveştii cu reţete dezgropate din copilărie.
Chiar la începutul cărţii e o porţiune în care vorbeşte despre cum să faci pregătiri în avans pentru ce urmează să găteşti în weekend. E ceva zăpăcitor, nu pentru că ar fi haos acolo, ci dimpotrivă: pentru că e o organizare şi o logistică a gătitului (pentru mulţi, foarte mulţi oaspeţi) care pot să se lase cu panici şi anxietate. Exemplu de ce trebuie să faci vineri:
Opăriţi cartofii dulci
Pregătiţi legumele pentru sîmbătă
Coaceţi rulourile pentru scorţişoară
Spălaţi salata verde
Faceţi salata de varză
Fierbeţi puiul şi tăiaţi-l bucăţi
Faceţi sosul creol
Fierbeţi orezul şi lăsaţi-l să se scurgă
Fierbeţi cîteva legume pentru salata de duminică sau planificaţi ce puteţi încropi din ce a rămas în frigider
Faceţi plăcinta şi coaceţi-o
Pregătiţi făina şi untul pentru budincă
Pregătiţi carnea de crab, umpleţi ardeii cu ea şi aşezaţii într-un vas uns
Faceţi supa de ceapă (folosiţi bullion de pui)
Şi după toate aceste pregătiri, care oricum par ficţiune curată, urma gătitul propriu zis, după care v-aţi fi aşteptat că se odihneşte şi se bucură de petrecere. Ei bine, se întîmplau următoarele:
De obicei, musafirii noştri plecau duminica, aşa că luam cina după-amiaza tîrziu ca să putem petrece toată dimineaţala plajă, deşi vă imaginaţi cine trebuia să ducă acasă copiii ca să mănînce devreme şi să se culce. Întotdeauna mi se amintea că eu am tot restul săptîmînii să stau la soare, aşa că nu e mare lucru dacă ratez animaţia şi bîrfele de duminică de pe plajă. Nu e mare lucru!
Mi se pare senzational cum femei ca Margaret Yardley Potter au găsit căi de a exprima, scriind şi gătind, atît de multe lucruri, o înţelepciune duce-amar şi o bucurie pe care au încercat să şi-o cultive, şi n-a fost uşor. Mi se pare un miracol că au scris, în ciuda atîtor presiuni şi a atîtor corvoade (da, gătitul la scara asta şi pentru a întîmpina aşteptările tuturor e şi corvoadă, fără prea multe în comun cu capriciile pleziriste ale unui masterchef).
Elizabeth Gilbert, strănepoata ei, care a redescoperit cartea şi, uzînd de popularitatea pe care i-a adus-o Eat, pray, love, a repus-o în circuit, dă multe detalii despre viaţa lui Margaret Yardley Potter, şi n-a fost un trai într-o grădină de trandafiri. Dar vorbeşte şi despre cît de generoasă era, în ciuda unei căsnicii care a consumat-o şi în ciuda multor tensiuni la care a fost nevoită să se adapteze.
A renunţat la multe lucruri, inclusiv la decizii care se poate să o fi ajutat să scrie mai mult, în tihnă şi să aibă parte de o audienţă mai bună. Plănuise, de exemplu, să se mute la Paris, oraş după care avea nostalgii puternice, şi să trăiască acolo cu fiica ei, adolescentă deja. Ajunsese în pragul divorţului, simţea că îşi pierde busola pe zi ce trece, dar şi că un nou început ar fi fost posibil. N-a fost. A rămas lîngă soţul ei, a cărui prezenţă se simte permanent în carte. Vine cu un parfum vag, cu note de afecţiune, de blîndeţe conjugală dar şi cu vagi urme de resentimente.
Revenind la generozitate, Margaret Yardley Potter a rezervat, de exemplu, o secţiune cu sugestii de cadouri gătite cu care să răsfeţi un bolnav, la spital. Îi plăcea, cu siguranţă să ofere şi ştia, la rîndul ei, să se bucure din plin de viaţă. Altfel, nu ar fi scris o carte atît de bogată, şi nu mă refer doar la reţete, cît la stări, insinuări, experienţe. Contradictorii, tari, palpabile. Intri uşor în rezonanţă cu aşa ceva, cartea se deschide. Are şi o secţiune de cocktailuri (ştia foarte bine despre ce scrie!).
Termin aici introducerea mea şi mi se pare foarte nimerit să o fac cu o reţetă clasică de cocktail. E un excelent preambul pentru a deschide şi a te bucura de cartea asta de bucate, ceea ce vă doresc din plin. Dacă ar fi să beau pentru ceva un cocktail descris de ea, ar fi pentru toate femeile care au avut parte de mai puţin ( siguranţă, bani, timp, conştiinţa propriei valori şi aşa mai departe) şi care şi-au lăsat nescrise şi necunoscute vrăjile pe care le-au făcut printre borcane şi tigăi.
MARTINI SEC SIMPLU
Trei părţi gin, la o parte vermut franţuzesc, turnate într-o carafă peste bucăţi de gheaţă cît un ou. Amestecaţi uşor pînă se răceşte bine, dar nu-l agitaţi, fiindcă se spune că „leşină“ dacă e tratat prea agresiv.Turnaţi şi serviţi în pahare cu o măslină verde pe fund şi o spiral de coajă de lămîie pe bază. În prima fază, preparaţi doar atît cît să umpleţi fiecare pahar o data. În loc de măsline, puteţi pune cite o ceapă murată mică, băutura nu-şi va pierde din rangul social, deşi nu se poate garanta acelaşi lucru şi pentru băutori. Multora le place să pună în carafe în care amestecă băutura o mînă de frunze de mentă proaspătă.
