Chiar zilele acestea a ieșit din tipar o carte cu fotografii realizate de scriitoarea și artista de origine franceză Sophie Calle, nume reprezentativ pentru mișcarea literară franceză din anii ’60, cunoscută cu numele de Oulipo (Ouvroir de littérature potentielle), dar și pentru arta conceptuală contemporană (fotografie, instalație, performance). Cartea, numită “Voir la Mer”, adună fotografiii făcute de Sophie Calle în 2012 unor oameni săraci din Istambul, care nu văzuseră până atunci niciodată marea. Artista a invitat 14 astfel de persoane pentru a le arăta marea și pentru a le fotografia.
“I-am făcut să-și acopere ochii pe parcursul ultimilor 300 de metri. La început am vrut să-i fotografiez din față dar am realizat că primul lucru pe care-l vor vedea este aparatul de fotografiat și nu marea. Așa am ajuns să-i fotografiez din spate”, mărturisește Sophie Calle într-un interviu cu “The Telegraph”.
Reacțiile acelor oameni au fost răvășitoare: unii au plâns, alții au vorbit cu marea, alții au rămas pur și simplu nemișcați. Asta este ceea ce a încercat Sophie Calle prin aproape toate proiectele sale artistice de până acum: să suprindă cele mai personale momente din viața oamenilor, cele mai surprinzătoare reacții și gesturi, cele mai banale dar și cele mai tulburătoare momente din existența lor.
Sophie Calle (care se apropie de 60 de ani) este mai mult decât un artist “nebun” care privește indiscret la viețile de după cortină ale altora, este un detectiv care investighează viața privată a oamenilor, care le studiază ritualurile, fanteziile și dorințele.
Așa a început practic totul: după vreo șapte ani de călătorii prin lume (după absolvirea școlii), Sophie Calle s-a întors la Paris fără nici cea mai vagă idee despre ce ar putea să facă. A fost o vreme stripteuză în Place Pigalle, o experiență care i-a făcut plăcere și care a ajutat-o să înțeleagă arta – “Îmi plăcea să fie pe scenă, chiar dacă înghețam de frig și făceam 18 show-uri pe zi”, spunea ea.
Dar într-o zi viața ei s-a schimbat: un bărbat de vârstă mijlocie care i-a atras atenția în plină stradă a devenit primul subiect de investigație. L-a urmărit până la Veneția, unde l-a fotografiat în cele mai intime momente, apoi l-a sunat să-l întrebe dacă e de acord să expună fotografiile cu el. Calle avea să numească acea serie de fotografii însoțite, ca mai toate fotografiile ei, de texte, “Suite Venitienne” (1979).
De atunci, aproape toate proiectele ei artistice documentează până la cel mai mic detaliu viața intimă a celor fotografiați, cu momente de vulnerabilitate și romantism, de deziluzii și împliniri, de nepăsare și furie.
Modul ei intruziv de a lua parte la viața altora i-a adus însă nu doar satisfacții, ci și neplăceri. Unul dintre cele mai controversate proiecte ale sale a fost “Address Book” (1983), o serie de 28 de articole însoțite de fotografii publicate în ziarul “Libération”.
Articolele erau de fapt transcrieri ale unor convorbiri cu oameni pe care Calle îi sunase după ce le descoperise numerele de telefon într-o carte cu adrese găsită pe stradă iar fotografiile înfățișau preocupările preferate ale posesorului cărții pe care nu-l văzuse niciodată dar despre care îi povestiseră acei oameni. Calle a fost dată ulterior în judecată de către bărbatul care s-a dovedit a fi un critic de film pe nume Pierre Baudry.
Cu câțiva ani în urmă, Sophie Calle a fost pe punctul de a face în viața reală ceea ce ar fi trebuit să facă personajul ei în carte, un proiect care nu s-a realizat însă pentru simplul motiv că cei câțiva scriitori pe care-i rugase să-i creeze un corespondent literar în romanele lor nu au acceptat provocarea.
Alte provocări i-au fost, în shimb, acceptate așa cum a fost, spre exemplu, acceptată propunerea pe care i-a făcut-o mamei sale de a angaja un detectiv care s-o urmărească timp de o zi fără ca ea să știe. Scopul? “De a furniza dovezi fotografice cu propria mea existență”, după cum mărturisea chiar ea. La fel a fost și cu “The Sleepers” – ce a constat în fotografierea a 24 de oameni pe care i-a invitat să ocupe, pe rând, timp de opt zile patul său – și cu “The Blind” (1986) – proiect prin care a intervievat nevăzători cerându-le să descrie ce înseamnă pentru ei frumusețea. Rezultatul a constat în fotografii-interpretări ale frumuseții conform acelor descrieri precum și fotografii-portrete cu acei oameni.
Sophie Calle face așadar mai mult decât să tragă cu ochiul la viața personală a unor străini și anume: își transformă propria viață în artă și o expune în văzul tuturor. Pare o nebunie totală să filmezi înmormântarea propriei mame, așa cum a făcut cu ani în urmă, sau să trimiți un mesaj de rămas bun (primit de la iubitul care tocmai te-a părăsit) la peste 100 de femei cerându-le reacția, așa cum s-a întâmplat în 2007, când a expus răspunsurile primite la Pavilionul Francez al Bienalei de la Veneția.
Acesta este, însă, felul lui Sophie Calle de a trăi și de a face artă: trecând dintr-un spectacol în altul.
Toate spectacolele ei sunt senzaționale însă știți care este preferatul ei? Cel de la Festivalul de arte de la Avignon, de anul trecut, în care a citit, pentru prima dată (în public), din jurnalele mamei sale. “Nu am putut să mă uit prin aceste jurnale imediat după moartea ei, așa că am hotărât să le citesc pentru prima oară în public. Am citit în fiecare zi timp de trei săptămâni într-o biserică. A fost uimitor – spectacolul vieții mele. O mie de oameni pe zi au venit să asculte”.
Surse: the-space-in between.com, kristibelcamino.com, ggeeoorrgg.net, artbook.com, pietmondriaan.com, inshapeof.blogspot.ro
