Bookaholic

În legătură cu Jack Kerouac, istoria pare să fi fost cel puțin la fel de generoasă ca în cazul rock’n’roll-ului: nici unul nu moare vreodată, ci revine în diverse forme care completează imaginea de ansamblu.

Din categoria celor mai importante manuscrise găsite post-mortem fac parte Și hipopitamii au fiert în bazinul lor – colaborarea din 1945 cu William Burroughs, având la bază cazul Carr – Kammerer, și Wake Up – biografia prințului Siddhartha Gautama, întemeietorul budismului, scrise pe când Kerouac avea 20-30 de ani și publicate, ambele, în 2008. De data asta, Penguin contribuie semnificativ la completarea personalității regelui Beat– sau a primului rock’n’roll star autentic cu care literatura a avut de-a face, publicând primul său roman: „Marea este fratele meu”.

Manuscrisul găsit la 42 de ani de la moartea lui Kerouac include corespondenţa scriitorului cu Sebastian Sampas, sufletul său pereche din timpul liceului – cei doi au fost veteranii clubului The Young Prometheans, un refugiu al discuțiilor despre artă, literatură și curentele epocii.

„Marea este fratele meu” își are sursele în jurnalul ținut de Kerouac câtă vreme a lucrat pentru Marina Comercială. Experiența a venit la trei luni după ce fusese declarat inapt de către US Navy, alegându-se cu un raport medical în care apar menționate, între altele, Dementia Praecox, halucinații auditive, gânduri de suicid și dificultăți de adaptare.

Povestea îl are în centru pe veteranul Wesley Martin, despre care Kerouac spunea: “he loved the sea with a strange, lonely love; the sea is his brother and sentences. He goes down”. Martin pornește într-o călătorie pe mare, din Boston, până în Groenlanda, alături de prietenul său, Bill Everhart, iar în personalitățile și obiceiurile celor doi se întrezăresc ușor acei dreamers, hoboes, free-souls, solitari, rebeli, meditativi și adepți ai vieții dezordonate, în goană, care aveau să capete forme mai concrete în Pe Drum, Vagabonzii Dharma, Subteranienii, etc.

Fără dubiu, romanul e recomandat mai puțin celor care vor să aibă parte de-o experiență literară fără cusur- cât celor familiarizați cu opera lui Kerouac. Și în cazul de față, când ai de-a face cu experiența unui roman postum, partea mai frumoasă stă într-un nou set de criterii: nu cauți greșeli, ci indicii.

Dacă ar fi încă în viață, nu știm ce părere ar avea Kerouac despre publicarea romanului său, pe care el însuși l-a numit “a crock as literature”. Poate că ar fi în sfârșit împăcat cu imaginea-simbol al generației Beat, nu doar aceea a unui tip ca alți a bunch of guys who were out trying to get laid – și-ar fi acceptat ca romanul său să fie publicat ca un fel de document – memoriu de la începuturi. Pe de altă parte, romanul prezintă suficiente imperfecțiuni vizavi de construcție, conținut, fir narativ – iar Kerouac ar prefera, poate, să nu îl vadă pe Capote mustăcind de satisfacție – asta, dacă ar mai fi și el în viață.