Cea mai frecventă descriere a romanului Nord-Vest de Zadie Smith pe care am întâlnit-o e că are o structură joyceană. O descriere care nu face neapărat un serviciu cărţii, sunt sigură că mulţi potenţiali cititori sunt descurajaţi de o astfel de caracterizare, amintindu-şi de dificultăţile întâmpinate la lectura lui Joyce. E drept, există la Zadie Smith un anume flux al conştiinţei, cu salturi în timp şi spaţiu, cu glisări bruşte de la o stare la alta, dar, dincolo de asta, există o anume structură a romanului, o anume coerenţă a limbajului care îl fac mult mai „friendly” la lectură decât bine-cunoscutul experiment literar al lui Joyce, în Ulysses sau în Finnegan’s Wake. Oricât de mult şi-ar fi dorit poate Zadie Smith să facă un roman de această factură, s-a îndepărtat de el tocmai prin rigoarea construcţiei care se observă, e adevărat, abia spre finalul cărţii. Cu atât mai departe de Joyce este Zadie Smith atunci când respectă convenţiile limbajului, care, la Joyce, sunt eliminate în acel flux al conştiinţei în care se amestecă amintirile, descrierile, dialogul etc.
Zadie Smith s-a născut în 1975 în zona de nord-vest a Londrei, o zonă foarte pestriţă în ceea ce priveşte naţionalităţile şi condiţiile sociale, dintr-un tată britanic şi o mamă jamaicană. Era firesc să fie predispusă să observe în ce măsură diferenţele de statut, de culoare, de educaţie afectează dezvoltarea individului şi integrarea sa în socitetate. Astfel că, în Nord-Vest, surprinde tocmai acest mediu multicultural în care a crescut şi în care acest multiculturalism nu presupune neapărat şi egalitatea de şanse. De apreciat însă că Zadie Smith nu îşi propune să vorbească tezist despre inegalitatea socială şi nici nu se plasează în postura celor „defavorizaţi”. Dimpotrivă, personajele ei fac parte din toate mediile sociale, au origini diferite şi le observă într-o serie de contexte în care, indiferent de bani sau de culoare, nefericirea nu ocoleşte pe nimeni.
Nord-Vest este o poveste construită pe tehnica puzzle-ului, piesele unindu-se treptat şi nu într-o ordine liniară. Londra mozaicată pe care o aduce la viaţă Zadie Smith este compusă din oameni diverşi, ale căror vieţi, ca în fimul Babel al lui Iñárritu, se intersectează neaşteptat şi fără ca, aparent, să existe o legătură directă între ei. Riscul asumat de Zadie Smith este de a crea impresia că romanul conţine mai multe scenarii potenţiale, care se pot dezvolta independent şi că uneori, trecerea de la un cadru la altul este prea bruscă. E adevărat, fiecare dintre cele patru scenarii conţine posibilitatea unei dezvoltări mai ample, separate de restul scenariilor, dar nu cred că asta e important, ci rolul lor, tocmai aşa, fragmentat, de a constitui o imagine complexă şi colorată a Londrei moderne.
Cu toate că există patru scenarii care se intersectează în această carte, în care personajele centrale sunt Leah, Natalie, Nathan şi Felix, mi s-a părut că Nathan şi Felix sunt mai degrabă personaje mai slab conturate, căci forţa lor de introspecţie este, practic, redusă la zero. Sunt personaje care nu prea analizează, ci iau decizii sau, dimpotrivă, trăiesc într-un dolce far niente ce sfidează chinul prin care trec alte personaje de a se adapta cerinţelor vârstei şi ale societăţii. Astfel, Nathan (de care în şcoală fuseseră îndrăgostite şi Leah, şi Natalie), un fost elev răsfăţat şi rebel, dintr-o familie bună, nici la 30 de ani nu este mai evoluat, dimpotrivă, se droghează în continuare şi este implicat într-o reţea de prostituţie; pe de altă parte, Felix, cel care a trăit într-o locuinţă socială şi a schimbat numeroase joburi, simte că are şansa să ducă o viaţă decentă atunci când se îndrăgosteşte. Dacă reuşeşte sau nu, asta nu mai are legătură cu condiţia sau cu rasa lui.
În ceea ce priveşte personajele feminine, Leah şi Natalie, Zadie Smith le înzestrează cu o mult mai pronunţată capacitate de autoanaliză, ceea ce nu e neapărat un lucru pozitiv – de aici se nasc angoasele şi incapacitatea de a accepta viaţa clasică de adult – cu rutina ce presupune un job, soţ, copii. Leah şi Natalie (aceasta din urmă având origini jamaicane) sunt colege de şcoală şi cele mai bune prietene, dar evoluează diferit: Leah intră într-o căsnicie cu un bărbat exotic, Michel, jumătate francez, jumătate caraibean, şi are un job în care este singura femeie albă, iar Natalie este foarte ambiţioasă şi ajunge o avocată de succes, învăţată încă de mică să muncească de două ori mai mult: „Tot ce făceai în viaţă trebuia să faci de două ori mai bine decât ei, «doar ca să ajungeţi la egalitate»”.
Se mărită şi ea cu un bărbat cu origini diferite, pe jumătate italian, şi pare a avea viaţa de familie perfectă, o casă frumoasă, un soţ iubitor şi doi copii. Sau aşa pare din perspectiva lui Leah, care se luptă cu ideea maternităţii şi cu presiunea pe care o simte din afară de a avea copii, pentru că „aşa trebuie”. Este ceea ce a făcut şi Natalie, s-a conformat standardelor impuse, dar asta a determinat-o să se refugieze într-o viaţă paralelă, unde îşi manifestă toate fanteziile. Dar lumile lor sunt foarte îndepărtate, Natalie şi Leah nu reuşesc să comunice cu adevărat şi ceea ce le desparte nu sunt codiţiile socio-economice, nici măcar backgroundul etnic diferit, ci tocmai conformismul ce le este impus de către societate.
Zadie Smith reuşeşte să depăşească problematica etnicităţii şi să vorbească despre un mal du siècle XXI, în care, dincolo de condiţia socială, de ambiţii sau de rasă, ceea ce-i desparte cu adevărat pe oameni şi ceea ce-i face nefericiţi sunt, în ciuda „multiversului” în care trăim, presiunea societăţii de a „face ce trebuie” şi incapacitatea de a vorbi despre asta ca despre o problemă reală.
