Scrisă într-un stil informal şi glumeţ şi, în acelaşi timp, oferind numeroase detalii cronologice ale poveştii unei formaţii care a făcut istorie, cartea despre Pink Floyd (tradusă în română la Editura Publica) este semnată chiar de un membru al formaţiei, toboşarul şi compozitorul Nick Mason. Până să ajungă la faima pe care o au şi astăzi, cei de la Pink Floyd au trecut prin numeroase transformări, au avut suişuri şi coborâşuri, despre care cel mai potrivit să vorbească este chiar un membru al formaţiei.
Cum s-a născut Pink Floyd? „Din suprapunerea a două grupuri de prieteni: unul creat în jurul Cambridge-ului, de unde se trăgeau Roger, Syd Barrett, David Gilmour şi mulţi viitori afiliaţi ai lui Floyd. Celălalt era format din Roger, Rick şi cu mine”, aceştia din urmă întâlnindu-se în timpul studiilor de arhitectură, la începutul anilor ’60.
Titlul formaţiei are el însuşi o întreagă istorie – după cum spune şi Nick Mason, orice formaţie debutantă îşi petrece mai mult timp făcând planuri şi gândindu-se ce nume mai potrivit ar trebui să aibă. Astfel, într-una din primele faze, au apărut pe scenă cu numele Architectural Abdabs (din fericire, spune Nick Mason, o foarte scurtă perioadă).
Apoi, The Tea Set, nume la care au renunţat când au aflat că mai e o formaţie cu acelaşi nume. Numele care a şi rămas a fost propus de Syd Barrett, într-o variantă iniţială Pink Floyd Sound – o combinaţie între prenumele a doi muzicieni de blues – Pink Anderson şi Floyd Council. Un nume fericit ales, consideră Nick Mason, căci atunci când au devenit cunoscuţi în mediul underground, numele a fost în favoarea lor, prin conotaţia sa „vag psihedelică”.
Ca orice formaţie mare, nu a avut succes încă de la început, astfel că Nick Mason vorbeşte şi despre momentele de descurajare, de respingere, de receptare negativă a muzicii lor. Unul dintre aceste momente a avut loc după ce au cântat la un club al tineretului catolic, când cel care se ocupa de organizare a refuzat să-i plătească, considerând că ceea ce au cântat ei „nu era muzică”.
De asemenea, experimentarea muzicii „psihedelice” putea să stârnească, în acei ani, râsete dispreţuitoare. Astfel, la un alt concert, când era lovit reverbul orgii, pentru a produce acea persistenţă a sunetului, necesară pentru acest gen de muzică, oamenii au izbucnit în râs. La un club de jazz, Marquee, managerul i-a considerat chiar abominabili, „cu muzica noastră bizară, luminile amuzante şi cu stilul nostru foarte amatoricesc de a face muzică”. Psihedelic era asociat cu drogurile, astfel că mulţi oameni priveau cu scepticism o formaţie care avea această etichetă.
Era perioada în care ideea că nişte hippi nebuni ar putea pune LSD în rezervele de apă reprezenta un coşmar foarte răspândit – sau un vis frumos, depinde cum vezi lucrurile.”
O carte densă, mult mai ordonată decât m-aş fi aşteptat, cu multe, foarte multe detalii despre orice (impresionantă memoria lui Nick Mason, care-şi aminteşte cu lux de amănunte date, locuri, întâmplări, oameni), „istoria personală” a Pink Floyd este istoria unei formaţii care nu a ţinut cont de nici o prejudecată a epocii sale şi şi-a păstrat entuziasmul chiar atunci când i se spunea că oricine cântă în baie mai bine decât ei. Un exemplu de urmat de către orice trupă aspirantă.
Veţi citi despre viaţa „on the road”, păţanii cum ar fi furtul întregului echipament, despre „summer of love”, despre problemele cu drogurile ale solistului, despre cât de uşor se schimbă gustul în muzică şi despre ce înseamnă să fii nevoit să înlocuieşti solistul unei formaţii deja închegate, pentru că acesta era prea „tripat” şi era „un pericol în libertate”. Şi veţi citi şi despre nostalgia reuniunilor după ce formaţia depăşise de mult epoca ei de aur, despre îmbătrânirea membrilor şi despre drumurile lor care au ajuns, inevitabil, să fie separate. În această carte stufoasă, ca un fel de dicţionar Pink Floyd, aş zice că cea mai pregnantă culoare este cea a tristeţii, a nostalgiei – nu neapărat după ce a fost, ci pentru că ceva atât de complex şi extravagant, cu un asemenea impact, şi nu doar în lumea muzicii, a fost. Vă invit să vă reamintiţi despre Pink Floyd şi prin această carte, şi poate şi ascultând câteva din „greatest hits”:
https://www.youtube.com/watch?v=SWjgLv_PcuA
Nick Mason, O istorie personală a Pink Floyd, traducere de Louis Ulrich, Editura Publica, 2013
