Bookaholic

If you want a picture of the future, imagine a boot stamping on a human face forever. (George Orwell, 1984)

George Orwell este, din punctul meu de vedere, corespondentul literar al lui Pink Floyd. O mie nouă sute optzeci şi patru poate fi lejer un “The Wall”, iar Ferma animalelor, ei bine, albumul “The Animals” din 1977. Nu ştiu voi, dar privind varianta cu John Hurt a filmului realizat după 1984, mă aşteptam în orice clipă să îi aud pe Waters şi Gilmour în fundal. Cel puţin scena turnată în Camera 101 îmi sună progresiv a “Comfortably Numb”.

Este însă de înţeles de ce nu s-a folosit muzica britanicilor pentru coloana sonoră a filmului regizat chiar în 1984 de Michael Radford – Pink Floyd realizaseră cu 2 ani mai devreme proiectul cinematografic “The Wall”, iar muzica lor pentru 1984 ar fi fost redundantă şi i-ar fi diminuat valoarea.

Părerea mea este că până la lectura romanului 1984 îţi trebuie o şcoală pregatitoare. Dacă eşti fan Pink Floyd, e foarte posibil să o şi ai deja. Trupa de rock psihedelico-progresiv trăgea la sfârşitul anilor ’70 – începutul anilor ’80 un puternic semnal de alarmă cu privire la o realitate în care individul nu contează decât ca parte integrată într-o masă controlată de oameni.

La fel o făcea şi George Orwell în 1948 când publica romanul, diferenţa însă fiind că, la momentul respectiv, realitatea în cauză abia prindea contur într-o Europă proaspăt ieşită din două războaie mondiale, iar britanicii puneau pe muzică şi versuri ceea ce între timp devenise o ideologie ce se răspândea vertiginos în întreaga lume.

Ce este fascinant la 1984 este că imaginează o utopie care până nu demult risca să devină o stare de fapt: un sistem totalitar dus la extrem, harta geopolitică redesenată, societatea modernă reorganizată, economia subjugată de stat, un sistem puternic care controlează tot şi vede tot, dar care nu are faţa umană. Oamenii au menirea să trăiască pentru sistem şi, cu orice cost, să nu îl lase să moară. Nu există drepturi, doar reguli de la care nu ai voie să te abaţi, altfel ajungi în Camera 101, de unde nimeni nu mai iese întreg.

Realitatea în care se trăieşte este cea care îţi este impusă: 2+2=5 dacă asta vrea Fratele cel Mare să fie. Istoria poate fi schimbată cu simpla distorsionare a unor fotografii; să ne amintim în acest context cum se modificau pozele în camerele Casei Scânteii, înfăţişându-l pe Ceauşescu ca fiind veşnic tânăr şi înalt, uneori în compania unor oameni care, poate, nu l-au cunoscut niciodată. Bine, ca să fim sinceri până la capăt, şi photoshopul zilelor noastre este un descendent al practicii ante-menționate.

S-au făcut destul de multe ecranizări după romanul O mie nouă sute optzeci şi patru al lui George Orwell, dar astăzi am ales să o iau în calcul pe cea turnată chiar în 1984, cu John Hurt în rolul principal. S-a spus despre acest film că este probabil cea mai fidelă adaptare a romanului lui Orwell, fapt ce nu pare a fi departe de adevăr.

Des ne întâlnim cu situaţia în care “filmul nu este la fel de bun precum cartea”, însă viziunea şi scenariul adaptat al lui Michael Radford pentru marele ecran merge aproape mână în mână cu textul original. Chiar şi figura lui Hurt aduce a imaginea lui Winston Smith pe care mi-am imaginat-o citind cartea, iar lui Richard Burton îi reușește cu O’Brian unul din cele mai plauzibile roluri negative pe care un fost păpușel al marelui ecran îl putea face.

Însă după cum ziceam mai devreme, romanul acesta are nevoie de o şcoală pregătitoare şi, aş tinde să spun, că vizionarea filmului face parte din categoria programului de aprofundare post-școală. Spun asta pentru că există perspectiva celor care văd filmul şi abia ulterior ajung la lectura romanului. Luat în acest context, 1984 este un film care încearcă să insereze aproape toată informaţia din carte, suficient încât să îl aglomereze şi să nu devină foarte uşor de înţeles pentru publicul încă neavizat.

Cartea lui Orwell este unul din acele romane pe care fiecare trebuie să le simtă pe propria piele. O mie nouă sute optzeci şi patru trebuie discernută individual, pentru că impactul pe care îl poate avea asupra unui grup de cititori poate fi diferit de la un om la altul. Nu recomand mai întâi vizionarea filmului, pentru că îţi poate distorsiona perspectiva, amănunt ce nu cred că se mai poate corecta ulterior.

Rolul filmului, a acestei versiuni în mod deosebit, este acela de a impune cuvintelor din text o imagine coerentă, în permanentă locomoţie. Doar aşa vei putea înţelege că sunt pasaje pe care filmul le explică, iar cartea le lasă la atitudinea cititorului. Prin film înţelegi cum a perceput regizorul textul, care a fost mesajul pe care Orwell l-a transmis lui Michael Radford. Dacă nu ai lectura romanului la bază, îţi vor scăpa detaliile respective.

Din punctul meu de vedere, ideea unui Big Brother care supraveghează şi controlează societatea în cel mai mic detaliu a inspirat oamenii de televiziune şi film cu precădere începând cu sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 (culmea, în aceeaşi perioadă începuseră să cadă regimurile totalitare în Europa).

Reality show-urile sunt, în fond, nişte soiuri haioase de 1984, iar de aici putem uşor extrapola amintind filmul The Truman Show, cu Jim Carrey, care expune viaţa unui om care nici nu ştie că s-a născut pentru a fi distracţia televizată a altora.

În încheiere, pentru că nu am găsit varianta în întregime a filmului 1984 – lucru care, pe de o parte, mă bucură, pentru că aşa vă pot îndemna să (re)citiţi cartea – am să vă las cu Pink Floyd The Wall, de care aminteam la începutul acestui material, în ideea că aşa contribui la şcoala pregătitoare a celor care încă nu au ajuns la romanul lui Orwell.

“The Wall” este o abstracţiune pe tema producţiei în masă a creierelor umane, a căror menire nu este să gândească, ci să fotografieze mesaje impuse și să se conformeze. Coloana sonoră este de excepţie, una din acelea care ar fi meritat un Oscar dar nici măcar nu a fost nominalizată. Asta, însă, este o discuție pentru altă dată.