Publicat în 1850, în acelaşi an cu David Copperfield al lui Dickens, Litera stacojie de Nathaniel Hawthorne marchează un punct de turnură în literatura americană, o literatură aflată încă la începuturi, într-o perioadă de tatonare, de căutare a unei expresii proprii.
Romanul începe cu o schiţă despre casa vămii din Salem, oraşul natal al lui Hawthorne, schiţă care serveşte drept introducere la povestea propriu-zisă. Miza, în acest caz, este autenticitatea celor povestite. Autorul-narator, inspector de vamă, descoperă într-un pachet vechi, în casa vămii din Salem, o bucată de postav roşu pe care cu greu se mai putea desluşi o broderie de aur în forma literei A şi o hârtie care conţine amănunte despre istoria unei oarecare Hester Prynne. Naratorul încearcă el însuşi, absorbit de stranietatea descoperirii, postavul roşu, trăind pe propria-i piele senzaţia resimţită de femeia care l-a purtat cu ani în urmă – o abilă strategie de a atrage atenţia cititorului prin anticiparea poveştii lui Hester Prynne:
Pe când stăteam nedumerit şi mă întrebam, printre altele, dacă litera nu putea să fi fost cumva una dintre acele podoabe pe care albii le imaginau spre a impresiona pieile-roşii, mi-am pus-o din întâmplare pe piept. Mi s-a părut atunci – cititorul va râde poate, dar nu trebuie să-mi pună la îndoială cuvintele – mi s-a părut deci că încercam o senzaţie, nu pe de-a întregul fizică, dar nici prea departe de ea – o senzaţie ca de căldură arzătoare de parcă litera n-ar fi fost de postav roşu, ci de fier înroşit. Înfiorat, am lăsat-o fără voie să cadă pe podea.
Povestea din romanul lui Hawthorne este plasată în veacul al XVII-lea, în primele zile ale coloniei Massachusetts. Hester Prynne, eroina povestirii, este găsită vinovată de adulter de cei din colonia din care făcea parte – e vorba despre una dintre acele colonii puritane care au poposit primele pe ţărmurile Americii.
Hester şi-a înşelat soţul, un bărbat mai în vârstă decât ea, plecat mai tot timpul de acasă, iar din legătura adulterină a rezultat un copil. În ciuda oprobriului public, a presiunilor din partea unor personaje mai mult sau mai puţin influente, Hester Pryne nu dezvăluie numele tatălui copilului. Alege singurătatea şi dispreţul celor din jur şi îşi poartă cu mândrie semnul aşa-zisului păcat: o literă stacojie, „brodată şi înflorată în chip atât de fantastic”, semn care „o sustrăgea pe tânăra femeie relaţiilor obişnuite cu ceilalţi oameni”, un semn distinctiv care, în cele din urmă, prin virtutea celei care-l poartă, va deveni exact opusul a ceea ce ar fi trebuit să reprezinte.
În romanul lui Hawthorne, există o serie de subteme, care pot fi redate sub forma unor opoziţii şi care se subordonează unei teme majore, cea a păcatului. Aceste subteme nu sunt dificil de identificat. De exemplu, vina publică versus vina privată. Deşi adulterul a fost, de-a lungul timpului, obiectul unor legi aspre, Nathaniel Hawthorne pare a transmite ideea că vina privată – reprezentată de gândurile, de remuşcările celor implicaţi în povestea respectivă – este o pedeapsă îndeajuns de grea pentru păcătoşi – în speţă pentru Hester, dar şi pentru bărbatul cu care a păcătuit.
– E dibace la cusut, nimic de zis, reflectă una dintre spectatoare, dar s-a pomenit oare, înainte de această târâtură neruşinată, ca vreo femeie să aleagă acest fel de a-şi arăta îndemânarea? Păcatele mele, cumetrelor, oare asta nu înseamnă că îşi bate joc pe faţă de cucernicii noştri dregători şi că-şi face o fală din ceea ce aceşti preacinstiţi bărbaţi au ales să-i fie o pedeapsă?
Pe de altă parte, faptul că Hester îşi asumă cu seninătate vina pentru păcatul ei – ba chiar e sesizabilă şi o mândrie în modul în care îşi asumă noul statut – anulează o mare parte din semnificaţia negativă a gestului păcătos. Nu degeaba un personaj se întreabă plin de mirare şi ciudă, admirând iscusita broderie de pe pieptul lui Hester în momentul în care aceasta iese din închisoare, moment plasat la începutul romanului.
Reverendul Dimmendale, bărbatul cu care Hester a comis adulterul, alege, în schimb, să-şi poarte propria literă stacojie în sine, neexpusă oprobriului public, tip de asumare cu consecinţe, în cele din urmă, fatale. Spre deosebire de Hester, reverendul se teme de judecata comunităţii, iar căinţa sa, asumată în singurătate, este, după cum el însuşi recunoaşte, nesinceră, nedemnă, din moment ce Hester înfruntă singură ruşinea publică:
– Nu, Hester, nu! răspunse preotul. Asta nu e o pocăinţă adevărată, ci una rece şi moartă, şi nu mă poate ajuta! De pedeapsă am avut parte îndeajuns! Dar n-am simţit nicio căinţă! Altminteri, aş fi lepădat de mult veşmintele acestea de sfinţenie mincinoasă şi m-as fi arătat oamenilor aşa cum mă vor vedea la Judecata de Apoi. Fericită eşti tu, Hester, care porţi făţiş pe piept litera stacojie! A mea arde în taină! Nu ştii ce uşurare înseamnă pentru mine, după chinul acestor şapte ani de înşelăciune, să mă uit în ochii cuiva care ştie ce sunt în realitate! De-aş avea un singur prieten – sau de-ar fi chiar cel mai mare duşman al meu! – la care, când sunt scârbit de laudele tuturor, să mă pot duce în fiecare zi pentru a mă arăta aşa cum sunt, cel mai josnic dintre păcătoşi, cred că asta mi-ar putea ţine sufletul în viaţă. Chiar şi acest grăunte de adevăr m-ar salva! Dar aşa, totul e minciună – şi deşertăciune – şi moarte!
Roman incomod chiar şi pentru perioada de început de secol XIX, marcând, cu toate acestea, trecerea la un alt tip de civilizaţie, ceva mai tolerantă, Litera stacojie pune sub semnul întrebării natura păcatului, a modului în care acesta este perceput în cadrul unei comunităţi. Interoghează, altfel spus, capacitatea fiinţei umane de a înţelege cu adevărat resorturile sufleteşti, psihice, care stau în spatele unor fapte considerate, de comun acord, păcate. Deşi nu ocoleşte latura teologică a problemei, romanul lui Hawthorne propune o abordare umană a problemei păcatului, o perspectivă care dezvăluie – nici mai mult, nici mai puţin – precaritatea diverselor judecăţi morale cu o aparenţă imuabilă.
Romanul lui Hawthorne a fost tradus pentru prima dată în româneşte de Eugen Filotti, iar mai recent, după 2000, a fost tradus de Anca Florea şi Alexandru Macovescu.
Nathaniel Hawthorne, Litera stacojie, traducere de Eugen Filotti, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti, 1967, 256 p.
