Pe Tatiana Niculescu Bran am întâlnit-o ca scriitoare de romane non-ficționale în Spovedanie la Tanacu și În Țara lui Dumnezeu. Probabil datorită unui anume exotism, mi-a plăcut mai mult În Țara lui Dumnezeu, o poveste care are în centrul său cruda realitate a exciziei genitale practicată în Cornul Africii (și nu numai).
De data aceasta, autoarea a revenit (după patru romane), spre sfârșitul anului 2013, cu o poveste fermecată, o întrepătrundere a trei planuri – trecutul depărtat, trecutul recent și prezentul – și a două spații – Comrat-ul basarabean și București-ul -, în centrul cărora se află o casă, un samovar, muzica lui Dimitrie Cantemir și a celor de la Pink Floyd, cozonacii basarabeni, o agenție imobiliară și două personaje pe care ajungi să le îndrăgești: Marina și Ilie Hagiu.
Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut este, așa cum o sugerează titlul cărții, o Poveste. Grație stilului și al modului în care curge firul narativ, am fost tentată să apropii romanul de genul basmului – deși nu are coordonatele unuia – sau măcar de poveștile de altădată, căci cartea este impregnată de mirosul și gustul lor, are un farmec aparte. Este o lectură plăcută care te transportă, vrând-nevrând, într-un trecut idilic al Basarabiei interbelice, într-unul mai puțin roz al comunismului și într-unul val-vârtej al capitalismului prezent.
Romanul debutează cu o secvență banală: o agentă imobiliară (a noastră ”domniță” Marina din titlu) primește un client (basarabeanul necunoscut, desigur). În două-trei pagini însă, aflăm că acel client misterios caută o casă sau un apartament care să-i trezească amintirile trecutului său, că este un bărbat elegant, cu maniere, de o vârstă incertă (Marina nu-i poate ghici vârsta, se învârte între 50 și 70 de ani, în funcție de cum bate lumina în încăpere) și că întâlnirea dintre ei, pur întâmplătoare, este o aventură – agenția la care lucrează protagonista este în lichidare, așa că n-ar trebui să primească în continuare clienți.
Este interesant să urmărești cum o casă poate devoala povești, amintiri, poate provoca reacții în lanț și spune mai multe despre cel care locuiește acolo decât un CV, să spunem. Iată, Tatiana Niculescu Bran folosește ca ”motor” al înaintării acțiunii romanului căutarea unei locuințe care să îndeplinească criteriile ”ciudate” ale basarabeanului – să recreeze atmosfera unei fotografii vechi de familie, să-i permită lui, ultimului membru al acelei familii, să-și amintească.
De altfel, această căutare este doar un pretext, un artificiu scriitoricesc pentru a-i aduce laolaltă pe basarabean și pe agentă, doi ”reprezentanți” a două lumi extrem de diferite care se vor contamina în cele din urmă. Personajele sunt creionate cu nerv, au carne și oase, suferă și iubesc, sunt autentice – mai că te aștepți să dai peste ele pe stradă. Ceea ce m-a dus cu gândul că au la bază modele din viața reală, în cunoscuta tehnică a romanelor non-ficționale, utilizată de autoare de la debut și până în prezent. Dacă adaug faptul că volumul îi este dedicat lui Ilie Hagiu (însuși basarabeanul necunoscut) și familiei sale, lucrurile devin și mai clare. Nu că ar conta foarte tare pentru un cititor dacă povestea pe care o citește are fundamente, rădăcini în realitate sau nu, contează, cred eu, doar să se identifice cu ceva de acolo și/ sau să-i placă ce citește (și sunt șanse foarte mari în volumul despre care scriu), restul are relevanță doar pentru scriitoarea în cauză.
Ilie Hagiu este cel care o ademenește pe Marina cu poveștile copilăriei sale fermecate în Comrat, regiunea Bender din Basarabia, povești care conțin personaje numeroase, la fel de vii în amintiri, rupte dintr-o altă realitate, și care au muzica compusă de Dimitrie Cantemir drept coloană sonoră, ceaiul cu apă fiartă în samovar ca gust și cozonacii care se coc în cuptor ca miros. Marina este, pe bună dreptate, fascinată atât de felul în care Ilie (nume significant biblic) își expune amintirile, cât și de lumea aceea necunoscută ei. Ceea ce-i provoacă propriile amintiri, o ”obligă” să-și regândească copilăria și adolescența în comunism (face parte din generația Pink Floyd, împreună cu fratele distant, emigrat în Londra) și tinerețea în capitalism (recent divorțată, preocupată de supraviețuirea de zi cu zi, ia cina o dată pe săptămână cu mama pe care o găsim agasantă, scriind e-mailuri fiului ”rătăcitor”, în așteptarea apocalipsei din 2012).
Mai mult decât atât, întâlnirile cu basarabeanul încep să fie dorite, așteptate, dincolo de câștigul financiar pe care l-ar avea dacă ar încheia vânzarea unei case prin el. Cei doi vor trăi și o poveste de dragoste, să-i zicem platonică deoarece nu se consumă fizic în niciun fel. În carte, bucățile de povești, de realități și planurile suprapuse îi conduc pe Marina și pe Ilie într-un fel de călătorie de (re)descoperire proprie și a lumii. Într-un fel, prin ei, ni se narează istoriile unor generații uitate de timp. Iar episodul visului Marinei, în seara de revelion, când crede că Ilie s-a întors din călătoria din Basarabia, împreună cu câțiva actori care-i interpretau membrii decedați ai familiei sale, te poate duce cu gândul la realismul magic.
Cred că frumusețea romanului stă tocmai în multiplele chei de interpretare pe care cititorul le poate descifra după chipul și asemănarea sa.
Totuși, m-au frustrat puțin titlurile capitolelor cărții, sub forma unor propoziții (sau fraze) mult prea explicative, un fel de preambul la textul care urma; păreau desprinse din începutul capitolului și plasate acolo sus cu același font, dar mai mare. Pentru a nu scrie în gol, să dau câteva exemple: Ușa s-a deschis pe neașteptate, Nopțile, târziu, căuta pe internet informații despre Bender, În timp ce asculta povestea clientului ei …, În seara aceea a ajuns acasă obosită și dezorientată … ș.a.m.d. Sunt tare curioasă de ce a folosit această metodă obositoare autoarea.
Una peste alta, eu am gustat Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut (Editura Polirom, 2013), în ciuda unor mici inadvertențe, și cred că este potrivită pentru cei care au dispoziție să citească o poveste fermecată despre o Basarabie de mult apusă.
