Bookaholic

Bucureştiul interbelic sfârâie, încins, sub arşiţa din iulie şi august. Doar spre seară se mai răcoreşte, prin grădini, şi din depărtare străbat vagi acorduri de jazz. Ani la rând, vara, tânăra Jeni Acterian fuge din capitală, la Balcic, unde marea o ajută să-şi mai uite gândurile îndreptate obsesiv către moarte. Balcicul, cu plajele, smochinii şi pictoriţele lui:

Luni, 2 august 1937 Balcic

De când sunt aici, nici disperările mele nu mai sunt ca înainte. Mă gândesc uneori ce o să rămână din timpul acesta petrecut aici. Poate nimic sau poate câteva imagini. În tot cazul, ştiu aproape precis că tot ce-mi umple timpul acum se duce pe apa sâmbetii. Toate lucrurile astea se împrăştie ca fumul.”

Nu s-au împrăştiat chiar toate.

Doina Uricariu, editoarea Jurnalului unei fete greu de mulţumit, spune în prefaţă că graţie jurnalului lui Jeni Acterian, pe care l-a citit în manuscris în anii 80, a putut trece prin această perioadă grea, cufundată în „energia şi libertatea lumii interbelice”. Dar câtă libertate să fi fost de fapt în lumea interbelică? În jurnalul lui Jeni Acterian am citit printre rânduri cronica luptei unei tinere femei cu încercările unei lumi croite pe calapoade care nu-i erau deloc pe măsură.

La prima ediţie a Jurnalului…, deşi Arşavir Acterian şi Doina Uricariu propuseseră drept titlu Jurnalul unei fete greu de mulţumit, Gabriel Liiceanu a sugerat înlocuirea cuvântului „fată” cu „fiinţă”, pentru a „proteja lectura unui document de căpătâi al perioadei interbelice de orice interpretări ilicite sau caricaturale.” Există oare ceva în cuvântul „fată” în sine (ca să zic aşa) care să stârnească asemenea interpretări? Sau e vorba despre istoria citirii cuvântului „fată” într-un spaţiu în care fetele n-au avut multă vreme ce căuta într-un titlu de carte „serioasă”?

Din jurnalul ei, aflăm că Jeni Acterian se gândeşte mult, printre altele, la „siluetă”. E obsedată de kilogramele în plus, ţine regim, notează periodic câte ceva în legătură cu corpul său. (Poate chiar asta este una dintre citirile „ilicite” de care se temea domnul Gabriel Liiceanu.) Cred că, deşi în spaţiul nostru cultural astfel de afirmaţii încă par neimportante, o lume în care tinerele femei se gândesc constant la corpul lor ca la ceva care trebuie să intre neapărat în anumite standarde, nu e tocmai o lume liberă.

Pe de altă parte, „intelectual” şi „cultural”, Jeni Acterian vrea să devină bărbat. În adolescenţă, nu crede că poate deveni scriitoare, înainte de a-i citi şi „înţelege” pe marii poeţi. Apoi, de multe ori foloseşte masculinul când îşi notează stările de spirit: Jeni e dezamăgit, uluit, supărat. Ni se explică în nota de subsol că „J.A. foloseşte masculinul în locul femininului pentru a-şi marca distanţa faţă de sine.” Şi că e ceva care ţine de „retorica romanului autoscopic”. Poate că editoarea ştie mai bine, dar mie mi se pare că masculinul, dacă marchează o distanţă, o marchează pe cea dintre sinele „masculin” şi cel „feminin” al lui Jeni Acterian.

Şi este un tip de construire de sine care m-a făcut să mă gândesc la Simone de Beauvoir care, în Memoriile unei fete cuminţi, povesteşte cum a crescut convinsă că are un creier de bărbat într-un corp de femeie. Nu e ceva neobişnuit nici acum, doar am auzit de atâtea ori expresia asta.

Jeni Acterian era totuşi foarte „lucidă” (că tot le plăcea interbelicilor cuvântul ăsta) când venea vorba despre „diferenţele dintre sexe”. Adică nu-i plăcea să uite că are şi un „sine feminin” şi nu se dispreţuia pentru că-l are. După ce Emil Cioran îi spune că „a atins un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată – şi încă din …România”, JA scrie că „Fraza e cvasiumoristică şi excesivă, ca multe dintre aserţiunile lui EC. Acum e adevărat că fetele sunt de o stupiditate penibilă şi de o mărginire ruşinoasă, dar în genere, nici bărbaţii nu se prezintă altfel. A face diferenţe pe sex în ce priveşte luciditatea este ilariant.”

Fără să fi fost vreo „feministă”, (cuvânt „urât” pe care nu-l ia în serios), o iritau misoginii. Şi a avut probabil de-a face cu mulţi, dar cel mai feroce dintre ei, s-a nimerit să fie tocmai cel cu care a avut şi o relaţie semnificativă: Alexandru Dragomir.

„Sănduc”, cum îl alintă JA, este chiar filozoful uitat al interbelicului românesc, pe care tot domnul Gabriel Liiceanu l-a scos la lumină, publicându-i postum caietele cu însemnări. Fost doctorand al lui Martin Heidegger, indiscutabil strălucit deci într-ale filozofiei, tânărul intelectual îi face lui Jeni Acterian viaţa amară. Îşi încalcă în mod constant promisiunile. Are un comportament imprevizibil, la limita sadismului. Îi spune constant că pentru el, „femeia” e pe locul al treilea (după filozofie şi filozofie). Că nu poate promite fidelitate, pentru că „are prea mult succes la femei.” Că a înşelat-o (şi aici, Jeni notează tonul „sigur, calm şi nonşalant”).

În 1946, anul dominat, în jurnal, de relaţia cu „Sănduc”, Jeni Acterian avea să împlinească, în iunie treizeci de ani. Fratele său, Haig, murise pe front, cu doi ani în urmă, după ce stătuse în detenţie alţi doi ani în timpul regimului Antonescu. Jeni era absolventă de filozofie, dar lucra (de nevoie, cu scârbă) ca funcţionară la Casa Autonomă de Finanţare şi Amortizare (CAFA), pentru că începerea războiului o împiedicase să plece ca bursieră la Sorbona şi să-şi ia doctoratul în logică matematică. Războiul abia dacă se încheiase, iar politic, România trecea în continuare printr-o perioadă tulbure. Până la aproape treizeci de ani, Jeni fusese virgină, iar bărbatul cu care îşi începuse viaţa sexuală, într-o perioadă şi într-o societate în care sexul în afara căsătoriei nu era tocmai cartea de vizită ideală pentru o femeie, îi dădea periodic de înţeles că, pentru el, ea nu înseamnă mare lucru.

Nu cred că lumea care a făcut posibilă o situaţie definită de coordonatele de mai sus poate fi numită liberă. Jeni a fost mereu constrânsă, prinsă în capcane fără ieşire, pe care de puţine ori a fost dispusă să le conştientizeze. Îi plăcea să creadă că e „lucidă” pentru că se gândea mult la moarte, pe care o percepea, probabil, ca pe o constrângere în comparaţie cu care toate celelalte îşi pierdeau din putere. Mă întreb de exemplu, de ce nu o interesa deloc politica. Până la urmă, multe dintre evenimentele semnificative din viaţa ei fuseseră influenţate de „politică”. Mă întreb de ce se încăpăţâna să nu se intereseze de acest subiect, cu toate că celebra generaţie a interbelicului românesc, printre care avea prieteni, era îmbibată până la refuz de politică. De ce pentru Jeni „luciditatea” excludea de fapt prezentul şi lumea înconjurătoare.

Din Jurnalul ei, adică din textul selectat de fratele Arşavir, care a avut până la sfârşit îndoieli legate de publicare, Jeni Acterian apare ca un om efervescent, inteligent şi complicat. Viaţa ei însă pare să fi fost tare tristă, plină de constrângeri şi de capcane. Şi mă întreb dacă trăind în Bucureştiul anilor 2000, mult mai „liberi” şi lipsiţi de război, ar fi avut totuşi Jeni Acterian o soartă mult diferită.