Fără să știe una de alta, Silvia și Evelina au scris separat despre filmul Anna Karenina. Evelina îl laudă, Silvia îl critică. Ne-am gândit: de ce să nu publicăm ambele opinii? Voi ce credeți?
Am auzit multe comentarii despre noul film al lui Joe Wright, Anna Karenina, înainte de a merge să-l văd și pot spune că mi-au setat un orizont de așteptări destul de nepotrivit. Că sunt interesante doar primele zece minute din film, că Keira Knightley supralicitează, că povestea alunecă adeseori spre melodramă. După ce am văzut filmul pot spune că, deși are hibele lui, nu e deloc de neglijat.Primele zece minute sunt spectaculoase. Scenele se schimbă atât de repede, încât ai dificultăți în a urmări detaliile, dar îți dai seama de faptul că perspectiva e diferită și că-ți place. Dar, cum nu se face să fiu, la rândul meu, pe fast forward, s-o iau cu începutul. Inovația lui Wright de a filma toată acțiunea în cadrul unui teatru reușește să creeze instantaneu mind setting-ul necesar unui roman de Tolstoi.
Spectatorul pe fugă e forțat de puterea imaginilor să-și abandoneze contemporaneitatea pentru a se întoarce în Rusia cosmopolită și pe alocuri brutală, dominată de preconcepții și de reguli care nu trebuie încălcate a secolului al XIX-lea. Decorurile extravagante, mătăsurile fine puse în contrast cu cele mai ponosite stambe, amestecul de votcă și franceză dau buna măsură a Rusiei cele pline de contradicții. Fie și numai pentru această recuzită spectaculoasă și filmul tot trebuie văzut.
Cât despre acțiune în sine, ea se îndepărtează pe alocuri de romanul lui Tolstoi, însă nu aș zice neapărat că acesta este un păcat în sine. Problema este că distanțările față de carte nu sunt rezultatul unei viziuni artistice programatice, ci, mai degrabă, o lipsă de interpretare. Problematica morală cu care Anna se confruntă nu reiese decât din imposibilitatea ei de a mai dormi, mărturisită de câteva ori, dar care poate fi foarte ușor pusă pe seama unei nevroze crescânde, ale cărei cauze sunt mai evidente pentru cei care sunt familiarizați cu romanul lui Tolstoi, nu și cu spectatorii inocenți. Singurul personaj care are și în film o revelație ușor de perceput e Kostantin. Celelalte personaje par a fi doar victime ale egoismului, nu luptători pentru iubire și pentru drepturile femeii.
Dacă este să ne uităm la Anna Karenina dintr-un punct de vedere oarecum feminist, ea este o deschizătoare de drumuri. Prin sacrificiul pe care îl face pentru a-și împlini iubirea, bine evidențiat în film, ea deschide calea către eliberarea femeilor. Cum Tolstoi era însă un autor profund religios, pasionalitatea ei trebuia pedepsită, dimensiune care filmului îi lipsește, în ciuda scuzelor pe care Anna i le cere divinității în scenele de extaz erotic. Kira Knightley nu este o tragediană și, din această privință, nu reușește să-i dea consistență rolului pe care îl joacă. Cât despre Aaron Taylor-Johnson, interpretul lui Vronsky, lucrurile stau chiar mai rău. Cel mai reușit rol este făcut de Matthew Macfadyen, interpretul lui Oblonsky, care dă nu numai impresia unui actor de teatru priceput, ci și pe cea a unui rus autentic al secolului al XIX-lea.
Sunt însă scene foarte bine elaborate, care fac ca filmul să fie spectaculos, cum ar fi cea a dansului dintre Anna și Vronsky din timpul balului moscovit. Pe lângă frumusețea dansului în sine, scena capătă din ce în ce mai multă putere tot datorită procedeului de accelerare a ritmului. Iar scena finală, cea în care întregul teatru se umple, aparent idilic, de flori, are puterea de a sugera, mai mult decât a făcut-o jocul actorilor de-a lungul întregului film, singurătatea și sălbăticia firii umane și a relațiilor dintre oameni.
În afara lipsurilor pe care le-am enumerat mai sus, filmul este construit dintr-o multitudine de scene interesante, decorurile sunt absolut fermecătoare, muzica armonizează cu acțiunea, iar mesajul, deși simplificat, continuă să fie unul important. Pentru cei care au citit romanul lui Tolstoi, filmul va fi, oare nu ca întotdeuna?, o mică dezamăgire. Însă sunt sigură că, fie și parțial, această Anna Karenina își atinge scopul, căci îi va determina pe cei care n-au citit cartea să treacă pe la librărie.
Citește și cronica Silviei Dumitrache.
