Bookaholic

Ion Dumitriu (1943-1998) a fost un nume de referinţă al picturii româneşti contemporane şi un prieten apropiat al câtorva dintre cei mai buni scriitori optzecişti din grupul bucureştean: printre ei, în special, Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun. Din păcate, o soartă ciudată a făcut ca mulţi dintre optzeciştii de prim rang să dispară prematur dintre noi, şi aşa s-a întâmplat nu numai cu scriitorii Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun, dar şi cu pictorul Ion Dumitriu.

În 1999, la un an de la dispariţia pictorului, Editura Paralela 45, înfiinţată şi condusă de un alt scriitor optzecist, Călin Vlasie, a publicat un volum omagial intitulat Carte cu Ion Dumitriu. O viaţă de pictor, volum îngrijit de criticul de artă Adrian Guţă (autor al volumului Generaţia ’80 în artele vizuale, 2008) şi de criticul literar Ion Bogdan Lefter – ei înşişi aparţinând generaţiei ’80.

Volumul omagial (de peste 400 de pagini, în format mare) adună texte critice, extrase de jurnal, note şi corespondenţă, ca şi textele in memoriam, alături de reproduceri – alb-negru şi color – ale unora dintre lucrările pictorului (pictură şi fotografie); plus fotografii care-l înfăţişează pe Ion Dumitriu în atelierul său ori alături de prieteni (Mircea Nedelciu etc.), şi fotografii ale celebrului său atelier în care-şi primea, în anii ’80, prietenii scriitori. Căci – ţin să arate îngrijitorii ediţiei –, Ion Dumitriu a avut, pe lângă vocaţia de pictor, şi o altă mare vocaţie, aceea a prieteniei. Atelierul său a fost un fel de loc „mitic” al epocii, unde tinerii optzecişti se adunau la un pahar de ceai (Gheorghe Crăciun îmi spunea, într-un ultim interviu, că pictorul avea o întreagă colecţie de ceaiuri) şi discutau liber (lucru rar în vremea aceea!) despre literatură, arte şi… politică.

În „Introducere”, Adrian Guţă şi I.B. Lefter trasează în felul următor profilul cărţii: „E o carte in memoriam, o carte din prietenie, o carte-portret. Având conştiinţa valorii operei sale, care-şi va urma drumul ei în posteritate, fără patetisme şi fără sentimentalisme, nu-l putem uita – pe de altă parte – pe bunul Ion, căruia i-am fost aproape: artistul de o extraordinară calitate umană, sufletistul, prietenul multora, intelectualul subtil, disimulat în ingenuităţi ironice şi risipit în preocupări multiple, în care personalitatea lui se răsfrângea ca într-un mozaic de oglinzi. (…) O – altfel spus – carte-colaj: reproduceri după tablouri, fotografii cu şi de Ion Dumitriu, pagini din agendele anuale, texte de catalog, cronici de expoziţii, alte eseuri despre opera sa, scrisori primite, dedicaţii pe cărţi care i-au fost oferite – şi încă altele, grupate în nouă secvenţe”. Secţiunile sunt, aşadar: „Viaţa şi opera lui Ion Dumitriu. Repere cronologice”, „Atelierul/Atelierele”, „Poiana Mărului”, „Agendele. Jurnalul intermitent. Alte note”, „Traseul receptării”, „Corespondenţă”, „Dedicaţii”, „Profesorul nostru de desen”, „In memoriam”.

Pe lângă criticii de specialitate, foarte mulţi scriitori – cei aparţinând generaţiei ’80 – au scris şi au comentat pictura lui Ion Dumitriu, autori cu care artistul plastic a legat prietenii statornice. Aşa cum spuneam, atelierul său era un loc de întâlnire al scriitorilor, artiştilor şi criticilor. Aşa cum aceştia au scris despre el – şi nu numai evocator, dar şi critic, analitic –, ipoteza mea este că dialogul acesta pictor-scriitori s-a extins întrucâtva şi la pictură-scriitură, astfel încât însăşi scriitura unor prieteni apropiaţi, precum Mircea Nedelciu, a putut împrumuta ceva din modul de tratare plastică a realului practicat de Ion Dumitriu. (De altfel, Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun îl însoţeau adesea pe pictor la Poiana Mărului, un sat din zona Braşovului, unde acesta mergea verile să picteze. Exista un grup de pictori care mergeau vara acolo, s-a vorbit chiar de existenţa unei „şcoli de la Poiana Mărului”.

Ion Dumitriu, Umbra pe clăiţă

Pictorul practica un „realism” rural, cu accente intelectuale şi tehniciste – cu serii tematice (peisaje cu case ori şure; pereţi, uşi, porţi de şură în prim-plan; naturi statice în interior; pânze cu figuri umane), aşa cum un Mircea Nedelciu îşi situează multe dintre prozele scurte la ţară sau are personaje provenite din mediul rural, marcate de formarea în mediul rural.

Pe de altă parte, tratarea acestui material rural – atât la pictorul Ion Dumitriu, cât şi la scriitorul Mircea Nedelciu – este una intelectuală, deloc ingenuă, ci dimpotrivă, formalistă, atentă la materialul cu care lucrează, la convenţiile lui, la „textura” lui.

Se poate spune, aşadar, că optzeciştii – mulţi dintre ei cu origini rurale, lucru pe care-l regăsim în operele lor, literare sau plastice – marchează o interesantă mişcare (post)modernă în cultura noastră. Proveniţi adesea din mediul rural, ei sunt, totuşi, cei care au impus ideea de postmodernism în cultura română, mişcare intelectuală şi culturală de influenţă occidentală (în speţă americană). Fără să-şi renege originile, ei au prelucrat materialul rural într-un mod foarte sofisticat, deseori formalist, atenţi la structurile plastice sau literare, după caz, ajungând la o adevărată deconstrucţie a elementelor rurale.

Ion Dumitriu, Câmp înflorit

Iată în ce mod – foarte la zi, foarte (post)modern – scria Mircea Nedelciu în 1985 despre pictura lui Ion Dumitriu, vorbind despre echivalenţele sau dialogul dintre diversele arte, ca şi despre raportarea lor la „percepţia omului contemporan”, la „viitorul speciei” şi la „rolul artei în supravieţuirea omenirii”:

„Numeroasele modificări survenite în percepţia omului contemporan, unele desăvârşite, multe în curs de exercitare, altele abia bănuite, determină la artistul preocupat de creaţie şi nu de producere (eventual reproducere) o conştiinţă puternică a mutaţiei semnelor. Diverse şi celebre analize ale transformărilor fiinţei umane în relaţia sa semnificativă cu lumea (McLuhan, R. Berger, Scobeltzino etc.) nasc întrebări dintre cele mai tulburătoare asupra viitorului speciei, asupra rolului artei în supravieţuirea omenirii. (…) Spectaculoase echivalări se pot face, din punctul de vedere exprimat mai sus, între demersuri poetice şi cinematografice, picturale sau prozastice, dramatice sau sculpturale, dar, în acelaşi context al actualităţii în care autenticitatea este opusă în mod fals tradiţiei (…), o datorie morală a artistului acestei epoci este şi aceea de a afirma el însuşi şi în mod continuu posibilitatea acelor echivalenţe” (Tribuna, 16 mai 1985).

Ion Dumitriu, Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun

O „echivalenţă” de metodă intelectuală am sugerat şi eu, în cazul celor doi artişti – pictorul Ion Dumitriu şi prozatorul Mircea Nedelciu, doi optzecişti de prim-plan ai artelor plastice, respectiv literaturii noastre.

Carte cu Ion Dumitriu. O viaţă de pictor, texte şi imagini alese şi puse laolaltă de Adrian Guţă şi Ion Bogdan Lefter, Editura Paralela 45, Piteşti, 1999, 426 p.