Bookaholic

Un titlu care sună prea serios ca să nu te facă să te întrebi ce a vrut să spună acum autoarea care în 2000 publica No Logo, arătând cum companiile internaţionale investesc mai mult în brandingul unui produs, decât în produsul însuşi. Din capul locului trebuie spus că Doctrina Şocului este o carte pe care trebuie să o citeşti ca să ştii pe ce lume te afli şi dacă mai poţi pune semnul egal între libertate şi capitalism, aşa cum ai fost învăţat să o faci.

Meritul ei cel mai mare al cărţii jurnalistei Naomi Klein este nepărtinirea reportajului exemplar, care reuşeşte să-şi impună concluzia prin forţa argumentării, precizia mărturiilor şi rigoarea surselor folosite.

Pe scurt, este o demonstraţie în forţă asupra felului în care marile multinaţionale au profitat, cu ajutorul guvernelor şi al unor organizaţii mondiale (cum este FMI), de orice criză a unei ţări (uneori chiar de ele indusă, de la război şi datorie externă, la tsunami şi uragan) pentru a impune o variantă de capitalism pur. Locul pe care statul trebuia să-l ocupe în această ideologie neoliberală era cel al unei fantoşe, care-şi pecetluieşte statutul odată ce acceptă să îşi privatizeze resursele esenţiale, să accepte legi benefice profitului corporaţiilor străine şi să-şi treacă populaţia „sub tăcere” prin tăieri salariale substanţiale, concedieri şi privatizarea unor servicii până atunci publice: ca sănătatea şi educaţia.

În caz că vă sună a reforme recente, promovate ca strict necesare pentru ieşirea din impas la noi şi la alţii, ele au debutat în anii 70, ca fundament al ideologiei Şcolii economice de la Chicago, avându-l ca guru pe Milton Friedman. Friedman era de-a dreptul obsedat că pieţele trebuie să fie libere, nereglementate în nici un fel de stat. Numai aşa, susţinea el, se poate ajunge la echilibru pe termen lung, asemenea unui ecosistem natural în care nimeni nu intervine şi care îşi creează propria armonie.

Ceea ce Milton nu voia să vadă e că această lege a ecosistemului natural neatins era doar un mit, mai nou deconspirat ca fiind o fantezie influenţată de filosofia tehnicistă (în care totul e o maşinărie/un sistem ce se autoguvernează). Iar ceea ce chiar nu suporta în faţa ochilor era orice urmă de „socialism” în reprezentări ca: educaţie de stat, sistem de asistenţă socială oferit de stat, legi de protecţie pentru salariaţi etc.

Dacă în urma marii depresiuni din 29-33, Keynes stabileşte o platformă economică social democrată, care a dat roade aplicată pe fodul oricărei crize americane, şi care susţinea capitalismul în contextul unor reglementări, protecţii şi servicii oferite de stat, Friedman vrea ca rolul statului să fie pur şi simplu dizolvat: dinamica şi reglementarea pieţelor trebuie lăsate în mâinile corporaţiilor, care pot oferi tot ceea ce oferă statul, fără să li se pună în drum obstacole protecţioniste.

M-am amuzat trist aducându-mi aminte de prieteni care cu diferite ocazii au venit cu formula „dacă statul nu poate, atunci să vină o firmă cu serviciul ăsta”. De acord, dar când politica firmei e doar maximizarea profitului, iar regulile pe care le impune nu mai sunt reglementate decât de firma însăşi, să fim serioşi!

Da, da, ştiu, parcă sună a stânga, dar ceea ce cartea asta ne învaţă, dacă semnalul altora nu e de ajuns, e că orice formă cu cea mai mică fundamentare într-o politică de stânga a fost supusă de cel puţin 30 de ani unei vânători de vrăjitoare cât se poate de agresivă. Ceea ce însă nu s-a spus e că regimurile totalitare, tortura, loviturile de stat şi războaiele organizate în scopul instaurării pieţelor libere nereglementate pentru companiile în special americane şi britanice au fost covârşitor mai distructive. Şi, poate cel mai important, că stabilitatea s-a întâmplat acolo unde capitalismul a convieţuit cu reforme sociale coerente.

Iată ce îi spunea Kissinger lui Nixon în 1970, apropo de vampirizarea oricărei forme de socialism democratic, numit şi a A Treia Cale, doar pentru că sfida interesele SUA:

Exemplul pe care l-ar oferi succesul unui guvern marxist în Chile (unde marxist este exagerarea totalitară voită a unui program social democrat – nota mea) ar avea cu siguranţă un impact – cu valoare de precedent – pentru alte părţi ale lumii, în special în Italia; răspândirea imitativă a unor fenomene similare ar afecta într-un mod semnificativ balanţa puterii în lume şi poziţia noastră în ea”.

Conţinutul şi cazurile prezentate sunt şocante. Nu ştiam că liberalul Milton Friedman a fost consilierul sângerosului Pinochet în Chile, că economiştii lui pe de o parte şi CIA, pe cealaltă parte, au orchestrat instaurarea unor regimuri totalitare în America de Sud (după Chile urmează Argentina, Uruguay, Brazilia), care au aplicat crime în masă, tortură şi sărăcirea populaţiei. Totul în numele experimentului capitalismului pur şi al laissez faire-ului Şcolii de la Chicago, care nu se puteau întâmpla decât în regiuni care se pretau şocului şi unde interesele multinaţionalelor începeau să fie afectate.

Acest model, al creării unei crize şi al exploatării ei ca prilej de impunere forţată a unor măsuri traumatizante, a fost denumită doctrina şocului sau capitalismul dezastrelor. Iar după America de Sud a fost exportat în Indonezia, Africa de Sud, îl găsim apoi pe Friedman în calitate de consilier al Partidului Comunist Chinez, imediat înainte de masacrul din Piaţa Tiananmen, apoi salutând bucuros masacrul iniţiat de Elţîn în Rusia în scopul pieţelor libere etc.

Asistăm la revoluţia muncitorilor îngropată din cauza condiţiilor FMI-ului în Polonia, la tacticile pur friedmaniene ale lui Thatcher în conflictul din Insulele Falkland, la privatiazarea războiului împotriva Irakului şi a reconstrucţiei sale, când totul s-a făcut cu contracte enorme pentru multinaţionalele americane, ai căror consilieri făceau deja parte din cabinetul Bush.

Vedem acelaşi model al privatizării dezastrului după ce a lovit Katrina şi în urma tsunami-ului care a măturat coastele Sri Lankăi şi Thailandei: acum corporaţiile imobiliare şi hoteliere s-au bucurat atât de mult că în sfârşit pot pune mâna, fără mari oprelişti, pe terenurile curăţate de populaţia săracă din New Orleans, respectiv de pescarii pentru care colibele de pe plajă însemnau raţiunea vieţii şi a hranei lor.

Despre modelul creării uni astfel de crize şi profitarea de pe urma ei a vorbit în 2006 şi Stephen Kinzer, fost corespondent New York Times în cartea Overthrow (Lovitura de Stat). Schema, în 3 paşi simpli, ar fi aceasta:

1. Unei corporaţii multinaţionale americane îi sunt afectate profiturile de un guvern străin
2. La aflarea veştilor, politicienii transformă motivaţia economică într-una politică sau geostrategică: numai un guvern străin antiamerican, dictatorial, unealta unei alte puteri ar putea să facă asta.
3. Convingerea populaţiei de necesitatea intervenţiei, sub forma luptei universale bine – rău: “o şansă de a elibera o naţiune oprimată de brutalitatea unui regim care mai mult ca sigur trebuie să fie o dictatură”.

Urmarea acestei cruciade cât se poate de liberale a adus prosperitate unui grup infim de mic, conturând bula celor ce pot trăi fericiţi făcând abstracţie de state şi legile lor. Pentru tot restul populaţiilor acestor zone efectele negative sunt, din păcate, vizibile chiar şi azi.

Cel mai bun moment pentru a investi este când încă mai e sânge pe străzi – suna declaraţia unui delegat la Washington, la conferinţa Reconstruirea Irakului 2, dovada că cele mai profitabile investiţii se fac după ce inamicului (construit şi promovat) i s-a aplicat starea de şoc.

E greu să nu repeţi că e o carte care trebuie citită, care reuşeşte să-ţi facă logice doctrinele economice şi contextele politice începând cu 1950 până în 2007. E un reportaj extraordinar, care te ţine în suspans şi dezvăluiri asemenea unui roman realist extrem de bine scris, unde toate elementele au continuitate şi logică în marea structură. Şi e o carte pe care eşti cumva dator să o citeşti, ca să ştii care e răspunsul tău acum şi pe viitor.