Bookaholic

Îmi plac cărțile lui Haruki Murakami nu doar pentru mult apreciatul mixt de realism cu fantezie – despre care chiar și autorul vorbește, în “1Q84”, prin vocea unui personaj ce descrie un manuscris: “Povestea în sine este fantezie însă detaliile descriptive sunt incredibil de reale” – ci și pentru modul simplu și direct în care povestește despre lucruri firești și tabuuri și, nu în ultimul rând, despre sine.

Că Murakami iubește muzica, scrisul și alergatul nu e o noutate, a spus-o de nenumărate ori în interviuri și a scris despre asta în mai toate cărțile lui – de la “La sud de graniță, la vest de soare”, “Iubita mea, Sputnik” și până la “Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă”. La fel, e știut faptul că Murakami nu și-a ascuns niciodată disprețul pentru literatura, muzica și arta țării lui, identificându-se în schimb cu lumea vestului, o lume pe care a cunoscut-o încă din copilărie prin intermediul înregistrărilor cu muzică jazz, a cărților și a filmelor hollywoodiene. Mai târziu a ajuns chiar să trăiască și să creeze deopotrivă în cele două lumi – cea japoneză, pe de-o parte, și cea europeană și americană, pe de alta (“Cronica păsării-arc”, spre exemplu, a fost scrisă pe când ținea cursuri de literatură la universitățile americane Princeton, New Jersey, și Tufts, Massachusetts).

Sunt câteva detalii din biografia lui ce răzbat din paginile cărților sale, pagini din care am spicuit și eu câteva exemple.

Cartea “La sud de graniță, la vest de soare”, spre exemplu, e plină de referiri autobiografice, de la cele livrești până la cele muzicale, personajele lui având gusturi rafinate în materie de muzică, întocmai ca scriitorul îndrăgostit încă din tinerețe de rockul și muzica clasică occidentale. Astfel, un bar de jazz pe care-l frecventează Hajime, personajul principal al romanului, poartă numele Robin’s Nest, “titlul unei vechi melodii la care țineam foarte mult”, după cum spune el.

Uverturile lui Rossini, Pastorala lui Beethoven și Peer Gynt, Schubert, Liszt sunt câteva din plăcerile în materie de muzică de care Hajime se bucura în copilărie – “Dintre toate discurile tatălui ei, cel mai mult îmi plăcea cel cu concertele de pian ale lui Liszt: câte un concert pe fiecare parte” – și pe care le trăiește cu pasiune și la maturitate, așa cum o face, spre exemplu, într-un moment de zi banală în care, așteptând la semafor, cu “mâna pe volanul BMW-ului”, ascultă “Călătorie de iarnă”, a lui Schubert.

Murakami nu uită să-i amintească nici pe Nat King Cole, cu al său “Pretend”, ale cărui versuri le citează cel puțin de două ori până la sfârșitul cărții – “Pretend you’re happy when you’re blue/It isn’t very hard to do” -, și nici pe Bing Crosby.

În “Iubita mea, Sputnik”, Sumire, tânăra care visează să devină scriitoare și care se îndrăgostește de o altă femeie, adoră “Violeta” lui Mozart. “Pe un raft din sufragerie se află un disc cu piese de Mozart (pe care îl asculta fără îndoială, mama ei) iar Sumire, în copilărie, obișnuia să așeze cu grijă discul greu pe platanul pick-up-ului și să asculte la nesfârșit acea melodie, interpretată de solista Elisabeth Schwarzkopf, acompaniată la pian, de Walter Gieseking”.

În “Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” – cartea în care Murakami povestește cum s-a apucat de alergat la 30 și un pic de ani, de atunci făcând acest lucru aproape în fiecare zi – îi menționează pe alți preferații ai săi, de data asta cântăreți rock și de muzică soul. <Ieri am alergat ascultând Rolling Stones, “Beggars Banquet”. Acel hoo-hoo funky din fundalul de la “Sympathy for the Devil”, scrie el la un moment dat, în timp ce în altă parte notează: “De dimineață am alergat o oră și un sfert scultând Carla Thomas și Otis Redding la MD player>.

În aceleași cărți, Murakami construiește un fel de cult al singurătății, mărturisind câtă nevoie are de această stare pentru a crea și a se simți bine.“E cam caraghios din partea unui om de vârsta mea să spună în scris așa ceva, dar ca să fie totul clar, țin să vă spun că sunt genul de om care preferă să fie singur. Mai precis, sunt genul de om căruia nu-i vine greu să fie singur. Nu mi se pare plictisitor și nici chinuitor să alerg de unul singur o oră, două, fără să schimb o vorbă cu nimeni sau să stau la birou și să scriu în tăcere câte patru, cinci ore în fiecare zi”, mărturisește el în “Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă”. Aspect despre care vorbește și în “La sud de graniță, la vest de soare”, unde Hajime spune la un moment dat: “Ajunsesem să mă închid și mai mult în propriul meu univers. Mâncam singur, mă plimbam singur, mergeam la bazin singur, mă duceam la concerte și la filme singur”.

La 20 și ceva de ani, Murakami s-a căsătorit și a început să administreze un bar (Peter Cat, în Tokyo), detaliu ce face parte din viața personajului său, Hajime din “La sud de graniță, la vest de soare” – “Așa am ajuns să deschid la subsolul clădirii un jazz-bar elegant. În timpul studenției lucrasem serile la un bar, așa că știam câte ceva despre modul cum trebuie administrat, ce fel de băuturi și ce fel de mâncăruri să servesc, la ce clientele să țintesc, ce fel de muzică să pun, cum să-l amenajez” – și despre care își amitește în “Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” – “Și când mă ocupam de local aplicam aceași gândire. Îmi călcau pragul mulți clienți, iar dacă unul din zece se simțea bine și își propunea să mai vină, mă declaram mulțumit”.

Cu privire la cărți și la actul de a scrie, la literatura bună și la scriitori geniali face de asemenea nenumărate aprecieri ce îmi aduc aminte de “Scrisori către un tânăr romancier”, o carte-bijuterie în care Mario Vargas Llosa dă sfaturi, sub forma unor scrisori închipuite adresate unui novice într-ale scrisului, despre arta romanului. “Dacă ați citit doar cărțile pe care toată lumea le citește, veți gândi doar ceea ce gândește restul lumii”, scrie el în “Pădurea norvegiană”, în timp ce aprecierea față de acei scriitori originali și-o arată în “Autoportretul…” – ”Scriitorii cu talent înnăscut sunt capabili să scrie liber, fără să facă nimic (sau orice ar face). Cuvintele li se revarsă natural din peniță ca apa din izvor și dau naștere unei opere” – precum și în “Iubita mea, Sputnik” – “N-ar fi fost cinstit să înăbușe forța pe care o transmiteau cuvintele numai prentru a obține o formă elegantă și concisă. N-avea de ce să se grăbească. Mai avea destul timp pentru încercări și era mai bine să-și lase ideiile la dospit”.

Din “Autoportretul…” aflăm, spre exemplu, care e programul de lucru al lui Murakami: “Așa am dat startul unui stil de viață simplu și regulat, cu trezirea la ora cinci dimineața și cu culcarea înainte de zece seara. Intervalul din zi cel mai productiv diferă de la om la om, dar pentru mine acesta este în cursul dimineții…În restul de timp, fac mișcare, rezolv diverse treburi și lucrez la ceva care nu necesită concentrare maximă”.

Astfel, scriitorul ajunge să creeze multe similitudini între a scrie și a alerga, din punctul lui de vedere scrisul și alergatul fiind două îndeletniciri aproape identice ca mod de implicare și concentrare: “În meseria de scriitor – cel puțin din punctul meu de vedere –, notează el în “Autoportretul…”, nu există victorie sau înfrângere….Mai important decât orice este dacă ceea ce scrii se ridică sau nu la standardele pe care ți le-ai impus…Din acest punct de vedere, a scrie un roman se aseamănă cu a alerga un maraton”.

Din aceași carte aflăm și care a fost momentul în care Murakami s-a gândit pentru prima dată să se apuce de scris: “Pot să identific cu exactitate momentul în care mi-a venit ideea să scriu un roman. Era 1 aprilie 1978, ora unu și jumătate după-amiaza. Mă dusesem singur pe stadionul Jingu, beam bere și mă uitam la un meci de baseball”. Așa s-a născut primul roman al lui Murakami: “Ascultă cum cântă vântul”. Iar detaliul legat de faptul că Murakami s-a apucat efectiv de scris într-o seară, “la masa din bucătărie, după miezul nopții”, așa cum mărturiea el cu ani în urmă într-un interviu, este dezvoltat și în “Iubita mea, Sputnik”, prin intermediul tinerei Sumire, care scrie cel mai bine la miezul nopții, după ce a băut o cană zdravănă cu cafea: ”La ora unsprezece seara se așeza la birou, având la îndemână un ibric plin cu cafea fierbinte, o ditamai cana (…), un pachet de Marlboro și o scrumieră de sticlă”.

Toate acestea sunt doar câteva exemple de fragmente în care Haruki Murakami a așezat bucăți din propria biografie. Sunt mărturisiri făcute cu ajutorul unei arte despre care, cândva, nici măcar nu intuia că îi va face destinul, așa cum declara chiar el cu ani în urmă: “Nu am vrut să devin scriitor, s-a întâmplat pur și simplu. E un fel de cadou din ceruri”. Chiar și pentru acest lucru îmi plac cărțile lui Murakami.

Surse foto: guardian.co.uk, en.paperblog.com, seoulflyersblogger.wordpress.com, flickr.com, filme-carti.ro