Bookaholic

La revedere, tristă zi de luni!

Acel autor. Autorul ale cărui cărți te încăpățânezi să le citești, pentru că toată lumea spune că sunt de neratat.

După fiecare roman al acelui autor speri că ai descoperit, în sfârșit, ceva care să justifice toată adorația fanilor. Când îți dai seama că n-a mers nici de data asta, te apuci de următorul. Ah! În cartea asta trebuie să fie răspunsul.

Ceea ce nu înseamnă că-mi displace Kurt Vonnegut. Ci înseamnă că Micul dejun al campionilor trebuia să fie un soi de revelație (după ce Pianul Mecanic și Sirenele de pe Titan nu și-au îndeplinit cu prea mult succes rolul ăsta) – dar n-a fost așa. Pur și simplu, de fiecare dată când îl citesc pe Vonnegut, am senzația că-mi scapă ceva.

Pe de altă parte, însă, poate că Micul dejun al campionilor ar trebui privită cu indulgență, ca pe un moft pe care autorul și l-a permis, după cum chiar el mărturisește la începutul romanului:

Cartea asta e cadoul pe care mi l-am făcut singur când am împlinit cincizeci de ani.

Un cadou prin care Vonnegut își exprimă liber și direct, neîngrădit de nicio pretenție literară sau vreun joc subtil al ideilor, toate nemulțumirile lui apropo de America. O lamentație de trei sute și ceva de pagini, în care toate personajele, situațiile și decorurile sunt construite cu un unic scop: să ne arate mizeria în care se scaldă o națiune despre care multă lume crede că e tărâmul făgăduinței.

Dwayne Hoover, unul din cele două personaje principale, e un vânzător de mașini dintr-un orășel fictiv american, la fel de banal ca și numele lui – Midland City. Kligore Trout (personaj care apare în mai multe romane ale lui Vonngut, printre care și Abatorul Cinci) este un scriitor de science fiction obscur, care în roman se deplasează din New York pentru a participa la un festival de Artă în Midland City. Aproape toată acțiunea cărții se petrece în hoteluri, automobile și camioane, parcuri de mașini sau intersecțiile autostrăzilor, locuri poluate, puternic industrializate, atinse de toate bolile Americii de jos. De la rasism până la poluare, Vonnegut ne trece prin toate, cu la fel de multă delicatețe ca un elefant în magazinul de porțelanuri.

Unora, genul ăsta de abordare plină de verdicte trâmbițate precum:

Toată lumea din America se presupunea că trebuie să pună mâna pe ce putea și să nu mai dea drumul. Iar unii americani se pricepeau tare bine să pună mâna și să nu dea drumul. Erau fabulos de bogați. Alții nu mai apucau să pună mâna nici pe un rahat.

le-a părut proaspătă și nepretențioasă. Mie mi s-a părut mult prea explicită și – hai să fim serioși – inegalitățile sociale, sărăcia, poluarea, războialele și rasismul, știm cu toții că stau atârnate de poalele Americii și plâng de foame. Faptul că sunt subliniate în mod direct la fiecare două paragrafe printr-o anecdotă care de fapt n-are nicio relevanță pentru firul narativ irită, nu-ți aduce vreo revelație existențială.

Pe de altă parte, talentul lui Vonnegut stă tocmai în genul ăsta de observații de pe margine, un comentariu acid și pe alocuri răutăcios (care-mi amintește, ciudat, de moșii din parc când vorbesc despre politică) – iar umorul e singurul ambalaj literar în care autorul învelește critica socială, singurul lucru care o face suportabilă, dar, din păcate, și unul din elementele care s-au pierdut parțial în traducere.

Vag, spre final, Vonnegut dă totuși dovadă și de optimism – peste toate relele lumii planează conștiința umană și liberul arbitru, ca o posibilă salvare, ca singurul lucru care ne diferențiază de roboții care îl înnebunesc în final pe Dwayne Hoover. Asta cu toate că, pe alocuri, se introduce pe sine în poveste, ca un demiurg care, din când în când, trebuie să-și bată pe spate personajele și să le povestească ce le mai așteaptă – ceea ce se suprapune tocmai peste problema liberului arbitru. Asta mi s-a părut cea mai frumoasă problematizare din roman și singura care nu-ți sare în față ca un jack-in-the-box.

O altă chestie importantă la Vonnegut este felul în care se folosește tot felul de teme din science fiction, fără să scrie neapărat science fiction. Lumile lui Vonnegut sunt fantastice, dar ele nu-s decât niște metafore pentru propria noastră lume. El are ceva de demonstrat în tot ceea ce scrie, și se folosește de toate uneltele posibile pentru asta. Ba chiar o face cu atâta insistență, încât uneori ți-ar plăcea să te lase și pe tine să citești printre rânduri, fără să-ți îndese pe gât tot felul de obsesii de-ale lui.

Nu știu în ce măsură Vonnegut e overrated, și în ce măsură nu mi s-a potrivit mie. În general nu gust autoreferențialitatea și poveștile moralizatoare, ori Micul dejun al campionilor le are pe ambele, în cantități serioase. Însă mă încăpățânez să cred că undeva în romanele lui (poate unul din cele pe care nu le-am citit încă) o să dau peste ceva care o să mă ajute să-l diger mai ușor. Iar faptul că, deși nu m-am conectat la stilul lui, voi continua să-l citesc, sigură că pe undeva pe acolo e ceva care o să mă aducă și pe mine în fan club, mi se pare o ironie pe care probabil ar aprecia-o chiar și el.