La cartea ”O poveste de dragoste, poate” am ajuns din întâmplare, rugând o prietenă să-mi împrumute celebrul volum ”M-am hotărât să devin prost”, semnată tot de Martin Page. Ei bine, în momentul respectiv, ea dăduse cartea altcuiva și n-o avea disponibilă decât pe cea cu povestea de dragoste. Recunosc, am fost dezamăgită (fiind mult mai intrigată de titlul celeilalte), însă n-am refuzat cartea – mai ales pentru că era subțirică și m-am gândit imediat că o voi putea lectura foarte ușor în mijloacele de transport în comun aglomerate. Ceea ce s-a și întâmplat! 🙂
De obicei, nu citesc cărți ce se vând foarte bine decât după câțiva ani – și asta dacă timpul îmi permite, dacă prețul a mai scăzut sau vreun prieten în care am încredere mi le recomandă. Veți spune că am prejudecăți literare, iar eu vă voi confirma. Sunt prea multe cărți bune în lumea aceasta ca să nu fiu absorbită de vină dacă-mi consum energia cu povești prost scrise, de exemplu.
Totuși, Martin Page a fost o surpriză cu volumul ce-l acuzasem, dintr-o suflare, de a fi veșnica poveste de dragoste, cu zahăr în exces și bine însiropată. Serios, voi ce v-ați aștepta de la un asemenea titlu?
De fapt, nu este nicio poveste de amor – sau așa am văzut eu lucrurile. Dragostea este doar un pretext pentru Page pentru a creiona existența unui anti-erou, Virgile, tânăr inadaptat, ipohondru, fan al exercițiilor de yoga și al ședințelor de psihoterapie – de care se agață ori de câte ori întâmpină o minusculă problemă cotidiană. Și pentru câteva reflecții filozofice mascate, teme recurente legate de viață, spaima de moarte, lumea privită cu alți ochi după ce pericolul trece etc.
”O poveste de dragoste, poate” mi-a plăcut datorită stilului, care dozează foarte bine umorul cu secvențele de disperare, care conturează un portret atât de neobișnuit și de frumos al personajului central, care pornește cu fraze scurte și încheie cu gânduri poetice. Page reușește, printr-un stil lejer, ușor ca o dietă de primăvară, să te prindă și să te uimească prin simplitate. Suspansul este creat discret, aproape că uiți că ar fi trebuit să urmărești ceva anume și te trezești în cu totul alte amintiri sau episoade.
Pe scurt, romanul de 149 de pagini este povestea lui Virgile, un bărbat de 31 de ani, publicitar, care trăiește în și este îndrăgostit (iremediabil) de Paris. Cartea debutează cu o problemă absurdă, ce pare greu de rezolvat: tânărul ascultă pe robotul său telefonic un mesaj lăsat de Clara, în care aceasta îi spune că îl părăsește.
Surpriza surprizelor, ce te ține alert câteva pagini (apoi tinzi să uiți și să fii preocupat de destinul personajului principal): Virgile nu o cunoaște pe Clara. Acesta este pretextul pentru falsa poveste de dragoste – dacă veți citi cartea, veți realiza de ce afirm acest lucru, finalul fiind deschis – și pentru a-l scoate pe tânăr din viața sa banală, de rutinar.
Ascultă mesajul de cinci ori. Ouăle se ardeau în tigaie. După ce se spălă cu apă rece pe față, se privi în oglinda dulăpiorului de farmacie. Închise ochii și-i redeschise după câteva secunde. Înghiți un anxiolitic.
(…) în cazul de față, Virgile afla că este părăsit de o femeie pe care nu o cunoștea și cu care, evident, nu avusese niciodată vreo relație. Simțea din plin șocul de a fi obiectul unei respingeri amoroase și, în același timp, își dădea seama cât de ireal era totul.
Părțile care mi-au plăcut au fost mai degrabă cele ce țin de trecutul lui Virgile (părinții lucrau la un circ – tatăl personajului arunca cu pumnale înspre soția lui, devenită țintă vie – de unde se trag multe traume și ședințe săptămânale la psiholog pentru Virgile) și cele legate de slujba lui – se pare că ajunge, din întâmplare, să lucreze la o agenție de publicitate și, în momentul în care este anunțat că va fi promovat și i se va mări salariul, protestează și amenință că-și va da demisia, motivând cititorului că el nu-și dorește mai multă atenție, ci doar o viață previzibilă, echilibrată.
În viață avusese parte de prea mult tangaj; întoarcerea la stabilitate era un lucru necesar. Muncea pentru senzația pe care o avea în timpul efortului. Și numai pentru asta. Nu dorea să urce în ierarhie.
(…) Era o chestiune de supraviețuire. Când te faci remarcat, există două primejdii: te expui la lovituri și ești dat uitării. E mai prudent să rămâi într-un clarobscur lipsit de glorie.
Cu o intrigă fals amoroasă și cvasipolițistă, scriitorul francez te poartă prin medii sociale diverse, de la pătura cea mai de jos – prostituatele ce profesează în blocul de apartamente în care locuiește Virgile – până la pătura medie superioară a societății franceze, reprezentată de o bună prietenă de-ale personajului central, Armelle.
Micile artificii, întorsături de situație și momente de răbufniri sunt cele care fac din cartea ”O poveste de dragoste, poate” o lectură savuroasă – mai ales dacă te afli într-un RATB extrem de aglomerat și vrei să uiți pentru câteva minute de disconfort.
O recomand mai ales celor care tocmai au terminat o carte ”grea”, celor care vor să se relaxeze într-o după amiază de weekend citind pe terasă (că doar a venit primăvara 🙂 ) sau celor cărora le plac finalurile deschise și personajele sucite. Dacă nu te încadrezi în aceste categorii, vei vedea această carte ca fiind încă o apariție cu potențial de comedie romantică – și vei avea dreptate, pentru că stilul lui Martin Page este extrem de vizual și poate fi transpus cu ușurință într-un film de Hollywood.
Martin Page, O poveste de dragoste, poate, traducere de Marioara Sima, Editura Humanitas, București, 2009, 149
