Bookaholic

E drept că nu sunt întotdeauna de acord cu Margaret Atwood. Că uneori mă irită discursurile ei moraliste despre cele o mie de motive pentru care specia umană e profund viciată și pentru care ne merităm apocalipsele. Că nici personajele ei feminine, deși extrem de prezente și de fin construite, nu mă încântă prea mult.

Citește cronica cronica la Oryx și Crake

Citește cronica la The Year of the Flood

Dar întotdeauna îi citesc romanele până la sfârșit, pentru că opiniile ei – cu care pot să fiu, sau să nu fiu de acord – nu mă distrag de la ceea ce e cu adevărat important: literatura în sine. Atwood e o scriitoare absolut minunată, care mă convinge să ascult povestea până la capăt, chiar dacă demonstrațiile ei nu-mi plac atât de tare. Cu fiecare roman, autoarea canadiană a reușit să mă cucerească prin personaje și decoruri, dacă nu prin filosofie.

Maddaddam a fost excepția de la regulă. Maddaddam m-a enervat pe toate planurile.

Aveam toate motivele să aștept partea a treia din trilogia (post)apocaliptică a lui Atwood cu sufletul la gură. The Year of The Flood s-a terminat cu un cliffhanger. Toți supraviețuitorii primelor două volume se adunaseră, în sfârșit, în același grup (sau oricum, erau pe cale de-a o face), povestea sfârșitului lumii era completă – acum urma povestea lumii noi, a reconstrucției, pe care o așteptam cu nerăbdare.

Și totuși mi-a luat aproape două luni să termin cartea asta. A reușit să mă plictisească atât de rău, încât n-am reușit să citesc mai mult de cinci-șase pagini pe zi, cu speranța că, într-o bună zi, o s-o termin – pentru că-mi doream neapărat s-o termin – iar în paralel am citit încă vreo patru cărți.

Maddaddam începe promițător, cu întâlnirea dintre grupul de oameni de știință care lucraseră cu Crake prin Extinctathon si apoi la construcția crakerilor* cu Toby, Ren, Amanda și Jimmy / Snowman. Bun, toată lumea e – metaforic vorbind și nu prea – sub același acoperiș. Să începem deci reconstrucția societății.

Și aici se rupe filmul. Povestea se derulează, la fel ca în primele două volume, printre flashback-uri, de data asta din viața lui Zeb, din care aflăm cum au ajuns Maddaddam și Crake să se întâlnească și cine e de fapt Maddaddam și care e relația lui cu Zeb. Ceea ce ar fi ok, dacă nu s-ar întinde iar pe nșpe mii de pagini de descrieri ale lumii oribile care a fost distrusă de apocalipsa biologică a lui Crake (daaa, am înțeles, lumea era oribilă!), de povești din istoria lui Zeb cu nicio relevanță reală pentru acțiunea propriu-zisă a romanului – și serios, cu i-a păsat cu adevărat de Zeb în primele două volume? Atât de mult încât chiar să-i pese de toata povestea vieții lui? În plus, contribuția lui la orchestrarea sfârșitului rasei umane pare o idee care i-a venit mai târziu lui Atwood, când, în încercarea de a-și da seama despre ce naiba o să fie vorba în volumul asta, și-a dat seama că Zeb nu e relevant pentru poveste decât dacă îl leagă cumva de planurile lui Crake.

Iar când ne întoarcem la lumea post apocaliptică a prezentului dăm peste alte dude. Peste o Toby care are o singură mare problemă în mijlocul ruinelor civilizației și anume dacă Zeb încearcă să reconstruiască (ahem) specia umană împreună cu o blondă din grup.

Apoi, peste o sarcină dubioasă. Aparent, un grup de crakeri masculi care, deși sunt descriși în mod constant, ca o specie non-agresivă, reușesc să o violeze pe și așa traumatizata Amanda (care doar ce-a scăpat din ghearele unor psihopați) și s-o lase gravidă cu un hibrid despre care nu aflăm niciodată dacă e viabil și, dacă e, ce moștenește de la crakeri și ce moștenești de la oameni. Toată povestea asta cu sarcina Amandei e pur si simplu lipsită de sens pentru că finalul volumului doi nu descrie nicidecum un viol, ci o eroare a crakerilor, care încearcă să o, uhm, cotropească, dar sunt îndepărtați de Toby, ceea ce mă face să cred că sarcina a fost, iarăși, o altă improvizație de moment în volumul trei.

Dar non-sensurile nu se opresc aici: pe tot parcursul volumului, în mijlocul lumii pustiite, cea mai mare problemă a acestui grup de oameni, de vreo douăzeci, dacă am înțeles bine, dotați cu ceva armament, sunt cei doi pușcăriași evadați din volumul doi, care puteau fi mătrășiți lejer în primele cinci pagini și înlocuiți de o amenințare reală. Ai senzația că romanul n-are miză. Amenințarea celor doi e banală, toate personajele sunt prea ocupate sa fliteze unele cu altele și să se împungă reciproc cu răutăți de toate felurile, să-și amintească nostalgic de lumea veche (Toby și Zen), să mulgă oile și să taie legumele.

Maddaddam, de la început până la final, e ca o șezătoare post-apocaliptică.

Nu mă așteptam la The Road, serios, dar aș fi vrut să se întâmple totși ceva în volumul ăsta care să se transforme într-o concluzie a primelor două romane. Însă am avut senzația că tot volumul e scris de umplutură.

Ceea ce e păcat, pentru că, printre altele, reproducerea speciei umane împreună cu crakerii era un aspect interesant de explorat – dacă nu pornea ca un accident stupid și nu continua ca un soi de tratament anti-plictiseală pentru un personaj extrem de enervant (Swift Fox, un clișeu pe două picioare, blondă, atractivă, fără prea mult creier – nu prea mi-am dat seama cum fusese totuși om de știință în grupul lui Crake).

Alt drum pe care putea sa se concentreze Maddaddam era acela al relației cu pigoonii**, care evoluează interesant, pornind de la ideea că toate conflictele între oameni și acești porci mutanți au fost, aparent, doar erori de comunicare. Felul în care se adaptează oamenii la coabitarea cu încă o specie inteligentă era o idee pe firul căreia aș fi mers, dacă finalitatea ei nu ar fi fost un soi de drum inițiatic în care o turmă de porci împreună cu grupul nostru înarmat își unesc forțele, și pornesc – cu o încărcătură dramatică demnă de o bătălia finală dintre oameni și extratereștrii, a cărei miză e planeta Pământ – să se lupte cu – wait for it – cei doi psihopați din volumul doi, care sunt atat de periculoși, că trebuie să ne petrecem încă un volum luptând cu ei!

Serios. Rasa umană e distrusă, Margaret Atwood. Toți oamenii din grupul ăsta au fost până în iad și înapoi. Cred că s-ar fi priceput să scape de doi criminali canibali în primele zece pagini, fără să aibă nevoie de ajutorul unei turme de porci. Și apoi s-ar fi întors la adevăratele probleme ale lumii post-apocaliptice. Oricare or fi fost ele, pentru că din carte nu prea am avut cum să ne dăm seama.

*Pentru cine n-a citit primele două volume sau cronicile noastre, crakerii reprezintă noua specie umană, modificată genetic, în care trăsăturile care au atras decăderea lui homo sapiens – agresivitatea, sexualitatea continuă, și așa mai departe – au fost înlocuite cu alternative mai bune, împrumutate din lumea animală

**Pigoonii sunt specie de porci modificați genetic, al căror creier conținea țesut uman, extrem de periculoși în primele două volume, și dovedind inteligență avansată.