Bookaholic

Lars Saabye Christensen este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori norvegieni contemporani. Chiar dacă a scris și cărți pentru copii, scenarii, piese de teatru, poezie, el este cunoscut mai ales ca romancier. A publicat peste douăzeci de romane, dintre care Beatles și Frați pe jumătate au fost vândute, împreună, în peste 500 000 de exemplare și au fost traduse în mai multe limbi. Pentru Frați pe jumătate Christensen a primit Marele Premiu pentru Literatură al Consiliului Nordic, cea mai importantă distincție a țărilor scandinave, premiu care se decernează anual de către Norvegia, Islanda, Finlanda, Suedia și Danemarca, pentru a promova literatura nordică. Scriitorul este, de asemenea, și membru al Academiei Norvegiene.

Lars Saabye Christensen a fost în România, atât la Cluj-Napoca, cât și în București, între 10 și 14 martie, la invitația Editurii Univers. Atunci și-a și lansat cel mai recent roman tradus în limba română, Vizionare (Visning).

Am avut ocazia să-l întâlnesc pe celebrul scriitor norvegian chiar înaintea lansării de la București. Am vorbit, preț de jumătate de oră, despre literatura sa, despre momentul decisiv care l-a determinat să devină scriitor, despre scena literară norvegiană de astăzi, despre alegerea subiectelor romanelor sale, despre imaginație, timp, tăcere, despre cum scrii o scenă bună de sex și multe altele, pe care le veți descoperi în cele ce urmează.

For the English version of the interview, please click here.

Încep cu o întrebare ușor banală, dar firească pentru curiozitatea oricărui cititor străin. Vă aflați în România pentru prima dată? Care a fost primul lucru care v-a atras atenția atunci când ați venit aici?

Am fost aici pentru prima dată în 1996, atunci când mi-am lansat prima mea carte tradusă în limba română, romanul numit Beatles. Atunci am fost în București și în Cluj și am vorbit cu studenții de acolo. Așa că acum sunt în România pentru a doua oară, la o distanță de optsprezece ani.

Cred că, în tot acest timp, România s-a schimbat în bine. Când am fost prima dată aici mi s-a părut cam caustică și câteodată puțin respingătoare, dar acum am observat imediat un progres: este mai luminoasă, mai zâmbitoare. Oamenii sunt, totuși, la fel de cordiali, la fel de calzi ca și ultima dată.

Ați scris peste douăzeci de romane, peste zece volume de poezii, dar și piese de teatru, cărți pentru copii, scenarii de film. Cum este să fii cunoscut în afara propriei tale țări doar pentru o mică parte dintre acestea, cele care au avut succes pe piață și au fost traduse?

Mai întâi de toate, este o experiență formidabilă pentru toți scriitorii să fie traduși și să aibă astfel o șansă să întâlnească cititori noi în contexte diferite.

Nucleul producției mele literare este format din romane și versuri. Nu cred că trebuie să citești tot pentru a cunoaște ceea ce fac eu ca scriitor. Așa că sunt mulțumit cu romanele traduse, ele sunt opera mea cea mai importantă.

Ați debutat, la numai 19 ani, cu poezie. Ați continuat cu proză și apoi le-ați alternat. Se împacă bine poezia cu proza și cu scenariile?

Prima mea carte a fost o colecție de poeme și am continuat să scriu poezie de atunci. Cele două linii mari pe care le-am urmat au fost poezia și proza. Câteodată, încerc să le amestec, să folosesc, de exemplu, limbaj poetic atunci când scriu romane, iar când scriu poezie încerc să îmbrac limbajul cu ceea ce știu ca povestitor. Pentru mine, poezia și povestirile sunt două părți ale aceluiași limbaj.

Ne puteți povesti momentul decisiv care v-a făcut să vă spuneți ”De azi, sunt scriitor”?

Da, pot. Când eram destul de tânăr, un adolescent care copilărea în Oslo, am fost foarte inspirat de rock and roll; m-au inspirat și versurile celor de la Beatles, ale lui John Lennon și Paul McCartney. Atât de mult încât știam că vreau să scriu și eu ceva.

Într-o zi, cred că aveam patrusprezece ani, când mă plimbam prin Oslo, am văzut două ceasuri plasate pe două magazine și ele arătau timpuri diferite: un ceas arăta ora douăsprezece și zece, iar celălalt ora patrusprezece și zece. Brusc, am fost derutat. Nu este timpul același pretutindeni? Așa că am mers acasă și am scris un poem despre asta. Când am terminat poezia, mi-am spus: OK, acum ești scriitor.

Și, de atunci, am continuat să scriu despre timp.

Cum este scena literară din Norvegia în acest moment?

Literatura contemporană este foarte bine reprezentată. Norvegienii citesc foarte mult. Ei sunt, în special, mari amatori de romane dense și literatură polițistă. Mie nu-mi place literatura polițistă, dar asta nu contează.

Scena literară din Norvegia este foarte complexă, se scriu multe tipuri diferite de romane, în special de către generația tânără – eu nu mai aparțin generației tinere -, pe care le apreciez foarte tare – în poezie, de exemplu, au apărut multe voci noi și captivante. Există și un nou trend, acela al romanelor autobiografice, un mod foarte solicitant de a scrie – chiar dacă eu nu pot scrie romane autobiografice pentru că viața mea este prea plictisitoare pentru asta, așa că trebuie să-mi folosesc imaginația.

Oricum, scena literară din Norvegia este stimulativă și are parte de mult succes în străinătate.

Atât critica literară, cât și publicul, au considerat romanul Frați pe jumătate drept cea mai bună carte a dumneavoastră. Dacă ar fi să faceți un top trei, care ar fi cele mai bune trei cărți ale dumneavoastră?

Aceasta este o întrebare-capcană, aș putea refuza să răspund (râde).

Am scris un roman care se numește Beatles, pe vremea când eram destul de tânăr, pe la 25 de ani. Acesta este un roman foarte important pentru mine deoarece nu aș fi scris niciuna dintre celelalte cărți dacă n-aș fi scris-o pe aceasta, pe prima. După aceea urmează, bineînțeles, Frați pe jumătate. Iar cea de-a treia cea mai importantă carte de-a mea este mereu următorul meu roman.

La noi s-au tradus patru volume semnate de dumneavoastră.: Herman, Beatles, Frați pe jumătate și Vizionare – roman pe care îl lansați acum la București. Ce volum i-ați recomanda cuiva care nu a citit cărțile dumneavoastră până acum?

I-aș recomanda Beatles, primul meu roman, deoarece consider că acolo sunt esențele, rădăcinile tuturor cărților mele. Cred că e o carte potrivită pentru a începe lectura.

Dacă ar fi să reducem cele patru cărți traduse în România în câteva cuvinte, Herman este povestea unui băiețel care se decide că vrea să rămână copil, Beatles este istoria celor patru prieteni tineri care se avântă într-o lume în continuă schimbare, Frați pe jumătate este povestea lui Barnum și Fred, marcată de trecut, întinsă de-a lungul a patru generații, iar Vizionare înțeleg că are în prim plan un cuplu și relația acestuia. Iată, sunt subiecte extrem de diferite. Cum le alegeți? Dintre sutele de povești care vă vin în minte, cum știți care este potrivită pentru o carte?

Nu funcționează așa. Nu aleg dintre multe povești, ci trebuie să găsesc o poveste care este foarte importantă pentru mine deoarece, după aceea, trebuie să lucrez cu ea vreme de un an, doi, trei, patru etc. Așadar, caut o poveste care ar fi interesantă atât pentru mine, cât și pentru cititor. Îmi dau seama foarte repede dacă o idee sau un început de poveste este suficient de bun pentru a continua să-l scriu.

Bineînțeles că, atunci când mă așez la masa de scris și încep, este un risc pe care mi-l asum; a scrie este mereu o provocare. De altfel, cred că unul dintre cele mai dificile lucruri pentru un scriitor este să înceapă să scrie o poveste.

În Beatles fiecare capitol are titlul unei melodii al celebrei formații britanice. În Frați pe jumătate muzica nu joacă un rol atât de important, este aproape absentă. Totuși, ați putea să faceți un playlist al pieselor Beatles care s-ar potrivi romanului Frați pe jumătate, atunci când îl citim?

În primul rând, muzica a fost întotdeauna foarte importantă pentru mine ca scriitor; mă simt inspirat atunci când ascult muzică. Și atunci când scriu sunt foarte atent la compoziția romanului, la armonii și așa mai departe.

Acum să vedem cu playlist-ul. Aș începe cu A day in the life, apoi aș continua cu unele dintre preferatele mele, Things we said today și I saw her standing there.

http://youtu.be/DsgWfAilIEM

Frați pe jumătate impresionează, la prima vedere, prin grosimea și formatul volumului. Nu v-a fost teamă atunci, în 2001, când ați publicat cartea, că cititorii secolului XXI nu vor mai avea răbdare sau timp să citească un roman de 700 de pagini și, prin urmare, vor rămâne blocați la primele pagini?

Aceasta este o întrebare bună pentru că, în zilele noastre, ca scriitor, lupt pentru timpul cititorului meu. Nu știu de ce, dar așa stau lucrurile, cititorii au din ce în ce mai puțin timp să citească. Așa că este multă competiție în ceea ce privește timpul prețios al cititorilor. Dar când scriu un roman nu mă pot gândi la asta. Dacă încep să mă gândesc la a-mi mulțumi cititorul, acesta nu-mi mai este cititor, ci client. Și nu vreau să scriu pentru clienți. De aceea, a trebuit să scriu romanul acesta așa cum am simțit că trebuie s-o fac.

Cartea a atras atenția multor cititori atunci când a fost publicată în Norvegia, în ciuda grosimii ei. Bineînțeles că acest lucru m-a mulțumit pe mine, personal. Dar asta m-a făcut să fiu fericit și pentru literatură, în general, pentru că am constatat că era posibil să scrii un astfel de roman și să ai, în același timp, mulți cititori. Așadar, faptul a fost important atât pentru mine, cât și pentru literatura norvegiană contemporană.

Cât timp a durat scrierea cărții și ce provocări ați întâmpinat în a da o formă atât de complexă romanului pe toate planurile (narativ, din punct de vedere al subiectului, al construcției personajelor etc.)?

Mi-a luat mai mulți ani să încep, să continui și să termin cartea. Provocările sunt parte din procesul scrierii, zi de zi. Dar cea mai mare provocare pentru un scriitor, din punctul meu de vedere, este să-și păstreze concentrația pentru o perioadă de timp atât de lungă.

Când ai un roman de o asemenea densitate, așa cum este Frați pe jumătate, trebuie să ai o memorie foarte bună, să-ți amintești ce ai scris pe pagina 33 pentru că este mereu o legătură.

O altă provocare este să creezi compoziția care să țină laolaltă toate poveștile, vocile și metaforele, iar aici apare in peisaj muzica. Romanul Beatles, de exemplu, este inspirat din muzica pop, iar Frați pe jumătate de muzica simfonică.

Mi s-a părut că tăcerea joacă un rol important în Frați pe jumătate. Ați apelat la acest truc pentru a da o aură de mister unui roman atât de voluminos sau credeți că ceea ce nu se spune are un impact mai mare asupra cititorilor?

Tăcerea este o temă vitală în Frați pe jumătate și cred că tăcerea este foarte importantă și pentru mine. Chiar și în tradiția literară norvegiană tăcerea joacă un rol foarte important. Noi nu vorbim foarte mult (râde).

Ca scriitor, trebuie să lucrez și cu tăcerea, trebuie să mă gândesc la ceea ce nu se spune, ce las pe dinafară, ce spații libere las cititorului să umple. Este tot o modalitate de a lucra cu echilibrul pentru că, dacă spui un cuvânt în minus, este iritant, iar dacă spui un cuvânt în plus, poți distruge romanul, devine banal și plictisitor. Așa că mă străduiesc din răsputeri să lucrez cu această interacțiune dintre ceea ce se spune și tăcere.

Se zvonește că unele dintre cele mai dificile scene de scris sunt cele de sex. Dumneavoastră vă ies de minune – în Frați pe jumătate, de exemplu, undeva pe la începutul volumului, Barnum adult se trezește, într-o cameră de hotel, vizionând un film porno; secvența este stăpânită excelent; la fel și scena violului. Niciun cuvânt în plus, niciunul în minus. Sunteți departe de a câștiga premiul Bad Sex in Fiction. Cum reușiți?

Este adevărat că unele teme sunt mai greu de abordat, mai sensibile. Dacă scrii un cuvânt în plus într-o scenă de sex, ea devine extrem de penibilă pentru toată lumea. Trebuie să folosești foarte puține cuvinte și trebuie să le selectezi cu o acuitate a simțurilor foarte atentă. Asta încerc eu să fac. Am citit multe scene de sex în literatura contemporană și chiar cred că este mult gunoi, sunt multe foarte penibile.

Cum spunem ”minciuni adevărate”?

Eu nu folosesc niciodată verbul ”a minți”. Imaginație și ficțiune, acestea sunt instrumentele mele. Trebuie să-mi conving cititorul că un lucru nu s-a întâmplat, dar ar fi putut să se întâmple. Este dificil pentru un scriitor să convingă cititorul să creadă în povestea lui. Ai nevoie de onestitate în felul în care folosești limbajul și în numele poveștii pe care o spui, dar și de corectitudine în ceea ce privește atitudinea ta vis-a-vis de cititor – eu mereu gândesc că cititorul este mai inteligent decât mine.

Dintre autorii contemporani, care sunt preferații dumneavoastră?

Acum am ajuns la un punct în viața mea ș în literatura mea în care vreau să recitesc clasicii, toate cărțile minunate pe care le-am citit atunci când aveam optsprezece, nouăsprezece, douăzeci de ani. Asta este ceea ce citesc astăzi, atât literatură norvegiană, cât și internațională.

Sursă imagine principală

Toate celelalte imagini sunt de la lansarea cărții ”Vizionare”, din București, de la Muzeul Național de Artă Contemporană. Alături de Lars Saabye Christensen sunt Tove Bruvik Westberg, Ambasadorul Norvegiei în Romania, Sanda Tomescu Baciu, traducătoarea cărții, Dan C. Mihăilescu, Cristian Teodorescu. Via