Bookaholic

Așteptam autobiografia lui Salman Rushdie, Joseph Anton, cu fascinația morbidă pe care o poate manifesta cineva cu o viață normală față de un scriitor care și-a petrecut 10 ani prin ascunzători, păzit zi și noapte, amenințat și urmărit, din cauza cărții căruia toată lumea musulmană a dat în foc și mai arde mocnit și acum.

Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, reamintim că în 1989, de St. Valentine’s Day, Rushdie a primit vestea că cel mai recent roman al său, Versetele satanice, picase prost la stomacul musulmanilor și mai ales al ayatollahului Khomeini, care decretase:

“Informez mândrele popoare musulmane ale lumii că atât autorul “Versetelor satanice”, o carte împotriva Islamului, a Profetului și Coranului, cât și toți cei care se implică în publicarea sa, cunoscându-i conținutul, sunt condamnați la moarte. Cer tuturor musulmanilor să îi execute, oriunde i-ar găsi”.

Fatwa i s-a zis acestui macaz neașteptat din viața lui Rushdie, care până atunci era un cetățean britanic (venise în India de mic copil, adus la școală, la internat) inofensiv, proaspăt însurat (a doua oară), cu un copil din prima căsătorie, și care încă se mai scălda în razele succesului internațional pe care îl avusese cu 7 ani înainte romanul său Midnight’s Children.

Și cartea – autobiografia – începe aici și toarce cu lux de detalii țesătura grea a următorilor 10 ani, până la anularea fatwei: schimbarea de nume – Joseph Anton, împrumutate de la Conrad și Cehov -, schimbarea lunară a domiciliului, conviețuirea cu echipa de securitate trimisă de  poliția londoneză, pe banii statului, spre nemulțumirea unei părți din populație. Imposibilitatea de a ieși din casă fără pază, de a își vedea fiul oricând, de a avea, în general, o viață.

Pericolul a fost real. După condamnarea oficială la moarte, romanul a fost interzis în diverse țări cu populație islamică (India prima!), cartea a fost arsă în timpul demonstrațiilor care au continuat ani în șir; traducătorul ediției japoneze a fost ucis, cel italian înjunghiat, editorul versiunii norvegiene împușcat și multe librării sau edituri au fost fie amenințate cu atacuri cu bombă, fie incendiate.

Neregula din Versetele satanice e prea puțin evidentă unui ne-musulman, care nu cunoaște nici Coranul, nici detalii din viața profetului, iar părțile considerate blasfemiatoare vor scăpa atenției dacă nu ești avizat. Mulțimile care defilau cu torțe și cu capul lui Rushdie înfipt în furcă, arzându-i cărțile în piață, nu erau nici ele mai avizate. Că doar nu or fi ieșit în stradă zeci de mii de intelectuali fundamentaliști. Oamenii nici măcar nu citiseră cartea, lucru dezvăluit și într-o discuție a autorului – mulți ani mai târziu – cu un individ care condusese în ’89 niște demonstrații anti-Rushdie:

Jenat, izbucnise: “Dar nu-i nimic, acum sunt ateu! Și de curând am citit și cartea, și zău dacă înțeleg de ce a fost atâta scandal în jurul ei…”
“Locuitorii unui sat iranian au pus un nou premiu pe capul lui Salman Rushdie: satul Kiyapay oferă  4500 metri pătrați de teren arabil, 1500 metri pătrați de livezi, o casă și 10 covoare ca recompensă. De asemenea, s-a deschis un cont la bancă și se acceptă și donații”

Între timp, în captivitate, Salman Rushdie își continua existența. Un nou divorț, o nouă soție, apoi alta. Un nou roman, apoi altul. Ocazionale călătorii în America, unde își permitea luxul de a fi invizibil, fără a fi cunoscut la fel de bine ca în Marea Britanie. Discuții, prieteni, dușmani, politică, probleme de sănătate, discursuri, interviuri, dezmințiri, eseuri, scrisori deschise.

… Timp de 700 de pagini greoaie și lente. În ciuda faptului că autobiografia este scrisă la persoana a treia – el, Joseph Anton, nu eu, Salman Rushdie – textul curge foarte greu, plin de detalii amănunțite complet neinteresante sau citate lungi din discuții. Inițial apreciezi acest lucru, înregistrarea atât de exactă a informațiilor de acum 20 de ani, a senzațiilor, a gândurilor.

Apoi uzul jurnalelor devine abuz și ceea ce începuse în stilul caracteristic lui Rushdie, viu, sprinten, intens, expresiv – adică scurta parte autobiografică dinainte de ’89 și de fatwa, care se dovedește la sfârșit cea mai bună parte a memoriilor – se transformă, asemenea, probabil, autorului în acei ani, într-un discurs dificil, fără speranța unui sfârșit fericit.

Finalul nu aduce nici el vreo schimbare, cu atât mai mult cu cât în ultimii ani Rushdie și-a schimbat mai des partenera de viață, iar paginile de final se apleacă dezamagitor de mult asupra relațiilor personale cu modelul Padma Lakshmi (concretizate într-o a patra căsătorie, încheiată însă deja acum cinci ani).

Concluzia pe care aș trage-o este că aș fi preferat să citesc această biografie realizată de altcineva, cu mult mai multă distanță și obiectivitate, care, chiar dacă ar fi ales să construiască o biografie – monografie chiar – bazată pe doar 15 ani tumultoși din viața subiectului, ar fi ales să prezinte varii fațete cu o binevenită echidistanță și cu un la fel de binevenit aport al altor voci, pentru că acest povestitor se dovedește prea consumat de propria poveste și prea pierdut în propriul catharsis.

Joseph Anton, memorii, a fost tradusă la Editura Polirom. Este o ediție cartonată, ca mai toate cărțile sale publicate la Polirom, costă 68 de lei și are 704 pagini.