„Un singur lucru ne e comun tuturor: dorim să creăm lumi la fel de reale, dar altfel, ca lumea care există”.
(John Fowles, Iubita locotenentului francez)
The French Lieutenant’s Woman/ Iubita locotenentului francez, romanul din 1969 al lui John Fowles nu surprinde, poate, în aceeaşi măsură ca The Magus/ Magicianul, roman scris în 1966, însă are, la rândul lui, o alură experimentală mai mult decât evidentă. La o primă vedere, Iubita locotenentului francez poate părea un roman de iubire plasat la mijlocul secolului al XIX-lea, în plină epocă victoriană. Ar putea fi perceput şi ca o replică la romanele scrise în acea perioadă, care au impus o anumită imagine – de cele mai multe ori idealizată – a epocii victoriene, aşa cum au făcut-o, de exemplu, romanele lui Charles Dickens.
Că nu aşa stau lucrurile ne demonstrează, în primul rând, desele aluzii la evenimente din secolul al XX-lea, cele mai multe legate de cel de Al II-lea Război Mondial. Autorul nu ezită să condamne cele două „plăgi” care au bântuit veacul care tocmai a trecut: nazismul şi comunismul. Comentariile metatextuale reprezintă, de cele mai multe ori, descrieri ale perioadei victoriene, ale moravurilor vremii, dintr-o perspectivă comparatistă, căci există în permanenţă o referire la secolul al XX-lea, convenţia literară fiind, astfel, dezvăluită fără nicio reţinere. Cu alte cuvinte, cititorul nu este lăsat să uite că are de-a face cu o poveste. Iată, spre exemplu, ce se spune despre dandysm, mai exact despre efectele sale în rândul claselor mai puţin emancipate, cum ar fi cele ale meşteşugarilor şi servitorilor din Londra:
Mijlocul veacului trecut asistase la apariţia pe scena engleză a unei forme cu totul noi de dandy: vechea varietate cu rădăcini în clasele de sus, veştedele vlăstare ale lui Beau Brummel, erau cunoscute sub numele de «filfizoni» (swells); noile categorii de tineri meşteşugari prosperi şi de servitori aşa-zicând superiori, precum Sam, se alăturaseră şi ei competiţiei, croindu-şi drum cu bastonul eleganţei vestimentare. «Filfizonii» înşişi îi numeau «snobi»; Sam, eroul nostru, era un desăvârşit exemplu de snob, în sensul acela restrâns al cuvântului. Era grozav de pătruns de importanţa unei înfăţişări sclivisite – cu nimic mai puţin pătruns, în felul său, decât un «mod» (adept al unei orientări a tineretului britanic caracterizate, asemenea mişcării hippy din SUA, prin revolta împotrivă conformismului, abordarea unei vestimentaţii extravagante, a pletelor etc. – nota traducătorului) al anilor 1960 –, astfel încât cea mai mare parte a simbriei primite era înghiţită de râvna-i necurmată de a ţine pasul cu moda. Îi era, totodată, proprie şi o altă trăsătură a acestei noi clase, manifestată sub forma strădaniilor sale de a struni limbajul.
Mai mult, în capitolul XIII, autorul recunoaşte că:
Istoria asta pe care o povestesc e în întregime imaginată. Aceste personaje create de mine nu au existat decât în mintea mea. Dacă m-am prefăcut până acum că ştiu ce-i în capul personajelor mele şi că le cunosc cele mai tainice gânduri, am făcut-o pentru că scriu într-o convenţie (al cărei «ton» şi vocabular le-am şi preluat, în parte) unanim acceptată în vremea în care se petrece povestirea mea: anume că romancierul e egalul lui Dumnezeu. Eu însă trăiesc în epoca lui Alain Robbe-Grillet şi Roland Barthes; aşadar, dacă ceea ce aveţi în faţă e un roman, n-are cum să fie un roman în sensul modern al cuvântului.
Ludicul, disimularea sunt, în cele din urmă, tot nişte modalităţi de a-l seduce pe cititor, de a-l incita. Autorul pare a spune că nu ştie care sunt motivaţiile scrierii romanului. De ce face acest lucru? Şi ce fel de text e cel pe care-l scrie? Un roman? Câteva eseuri pe o temă dată? Se accentuează, prin acest tip de atitudine, caracterul postmodern al romanului:
Aşa că poate ceea ce scriu eu aici e o autobiografie disimulată; poate că, în chiar clipa de faţă, locuiesc într-una din casele pe care le-am introdus în ficţiune; poate că Charles sunt eu însumi în travesti. Poate că totul nu-i decât un joc. Femei asemenea lui Sarah există şi în epoca noastră – eu, unul, nu le-am înţeles însă niciodată. Sau poate că încerc să vă vâr pe gât un volum de eseuri camuflate. În locul titlurilor de capitole, ar fi trebuit, poate, să fi scris «Despre originalitatea existenţei», «Iluziile progresului», «Istoria formei romanului», «Etiologia libertăţii», «Câteva aspecte uitate ale epocii victoriene»… sau mai ştiu eu ce.
În ceea ce priveşte acţiunea propriu-zisă a romanului, nu sunt prea multe de spus, în ciuda celor 600 de pagini. Avem de-a face cu două personaje atipice perioadei victoriene, e vorba despre nobilul Charles Smithson şi guvernanta Sarah Woodruff. De ce atipice? Tragedia personajului feminin este aceea că ea se află, prin condiţia ei de guvernantă, adică de fată săracă, dar educată, undeva între clasele sociale de jos şi cele de sus.
Sarah dă dovadă deseori de „o inteligenţă ce lasă în urmă convenţiile”, iar la pension fusese învăţată cu o „spoială de doamnă din lumea bună”, lucru care i-a dăunat. Ea este fiinţa din afara societăţii, o fiinţă altfel. Prin atitudinea ei, poate fi considerată o feministă avant la lettre: „Pentru tinerii dornici de însurătoare din clasa pe care-o părăsise, devenise prea distinsă, în timp ce pentru cei din clasa către care se îndreptau năzuinţele ei continua să fie prea comună”.
În atare situaţie, Sarah se hotărăşte să-şi depăşească condiţia jucând puţin teatru, interpretând un personaj tragic, pentru a-l seduce astfel pe Charles Smithson, un nobil logodit cu fiica unui negustor bogat. Cum spuneam, şi Charles este un personaj oarecum atipic, cel puţin în propria-i viziune despre sine:
Charles nutrea credinţa nezdruncinată că el nu era la fel cu marea majoritate a egalilor şi contemporanilor săi. Acesta era şi motivul pentru care călătorise atâta; societatea engleză îi părea prea închistată, solemnitatea englezilor prea din cale-afară de solemnă, gândirea engleză prea moralizatoare, iar religia englezilor, prea năpădită de bigotism.
Însă Charles este şi o victimă a „datoriei”, molima vremurilor victoriene. Iubirea lui pentru Sarah intră în contradicţie cu „datoria” faţă de logodnică şi faţă de societate. Curajos, renunţă însă la această impostură de „om al datoriei” şi sacrifică totul pentru Sarah. Cum se va termina totul? Lucrurile devin ceva mai complicate, şi asta pentru că John Fowles se joacă cu personajele, care pot fi considerate – din această perspectivă – nişte fantoşe, o ocazie de a scrie altfel despre o anumită perioadă istorică. Se joacă inclusiv cu cititorul, propunându-i variante de final.
Pe de altă parte, personajele nu sunt, totuşi, nişte simple fantoşe. Pe parcurs, ele capătă consistenţă, îşi câştigă dreptul la liberul arbitru, la voinţă, ceea ce complică lucrurile şi mai mult. Da, autorul este un Dumnezeu al unei lumi de hârtie, dar un Dumnezeu care nu suprimă alte libertăţi, în speţă ale personajelor sale, după cum singur o recunoaşte:
Cu alte cuvinte, pentru a fi liber eu însumi, trebuie să-i acord libertate deopotrivă lui Charles, Tinei, lui Sarah, chiar şi odioasei doamne Poultney. Nu există decât o singură definiţie bună a lui Dumnezeu: libertatea care îngăduie altor libertăţi să existe. Iar eu trebuie să mă supun acestei definiţii.
John Fowles, Iubita locotenentului francez, ediţia a II-a, traducere de Mioara Tapalagă, Polirom, Iaşi, 2011, 552 p.
Pingback: 10 filme de dragoste inspirate din cărți | Bookaholic