În fluxul de cărţi despre comunism care au tot apărut în ultimii 10-15 ani, puţine sunt cele care reuşesc să impresioneze – asta pentru că a cam devenit o regulă nescrisă că trebuie să arăţi cât de rău era pe vremea de tristă amintire, iar esteticul trece în subsidiar, căci povestea nu trebuie să exceleze neapărat prin construcţie sau prin conturarea de personaje, ci prin mesaj, obligatoriu anticomunist. Cam supralicitată această temă (şi în literatură, şi în film), dar şi obosită înainte de vreme, căci din ea s-ar fi putut scoate producţii cu mai multă substanţă, aşa cum s-a întâmplat în cazul dramei Holocaustului sau chiar în cazul tragediei de la 11 septembrie (dacă e să amintim doar cartea lui Jonathan Safran Foer, Extremely Loud and Incredibly Close).
Astfel că, deşi cu un titlu atractiv şi cu o copertă ce trimite la filmele poliţiste din anii ’50 sau poate la clasicul Casablanca, nu am sperat ca în cel mai recent roman al lui Stelian Tănase, Moartea unui dansator de tango, să întâlnesc în sfârşit o scriitură eliberată de obsesia de a evidenţia ororile sistemului, o carte ce nu îţi mai pune în faţă o pancartă pe care scrie „aşa trebuie să gândeşti şi să simţi despre ce a fost înainte de ’89”. Tocmai pentru că nu jigneşte inteligenţa cititorului şi îl lasă să descopere singur, dacă vrea, ce a însemnat pentru România căderea sub comunism, efectul este mult mai mare decât dacă ar fi fost o critică ostentativă. Moartea unui dansator de tango este o carte despre crepusculul unei epoci boeme, care încă îşi permitea să mai viseze: anii ’40, ce păstrau farmecul interbelicului şi prevesteau, dar într-un mod destul de naiv, „căderea în istorie”.
Stelian Tănase reuşeşte să dea formă unuia dintre cele mai consistente şi pitoreşti personaje ale sale, dar şi ale literaturii române contemporane: Gogu Vrabete, zis Tango. În definitiv un ratat, fără un rost al lui, Gogu există cu adevărat doar în weekend, când îşi pune pantofii de dans şi, la salonul lui Akim, se transformă într-o vedetă. Era un privilegiu numai să dai mâna cu nr. 1 în ale dansului şi, prin abilităţile sale de dansator, reuşise să-i câştige respectul chiar temutului Cairo, un „gangster”.
Erau încă vremuri în care bărbaţii, fie ei şi mici coţcari, îşi reglau conturile printr-un concurs de dans. Dar Vrabete este un personaj pe care istoria nu vrea să-l lase prea mult în această stare de graţie. Un fel de Vădastra al lui Eliade, dar şi un Ştefan Viziru care tot încearcă să evadeze din timp, Vrabete, descris cel mai adesea prin tuşe caricaturale, este mereu ajuns din urmă de Istorie. Aceasta, necruţătoare, îi ia lucrul cel mai de preţ, chiar abilitatea de a dansa. Crudă ironie, Vrabete, temându-se că, în război, ar putea fi rănit şi n-ar mai putea dansa, recurge la o metodă pe care o aplicau mulţi: s-a dus la un anume doctor Weiss, pentru a-i face o mică intervenţie chirurgicală la picior, care să-l scape de armată, dar fără să-i lase urme iremediabile. Evident că ghinionul îl urmăreşte, şi Gogu rămâne şchiop de un picior: „Lui Weiss i-a tremurat mâna auzind la radio că a căzut Parisul. Îşi făcuse studiile acolo”.
[Gogu] juca la cazinoul istoriei un rol simplu. Curva care face cărţile l-a distribuit în prost.
Gogu pare permanent în paralel cu Istoria, iar Stelian Tănase accentuează acest aspect printr-o serie de contrapuncte: de câte ori se întâmplă ceva important în lume, Gogu este prins ori în vreo afacere meschină, ori se luptă „eroic” pentru vreun principiu pe care îl crede vital. Un exemplu sugestiv: ridicat de comisarul Ţepeluş cu pretextul că-l prinsese făcând contrabandă, dar vrând, de fapt, să ştie de unde îşi procură acesta cravatele care făceau furori în localuri, „Gogu al nostru s-a purtat eroic”. În vremea aceasta, avea loc, pe plan mare, întâlnirea între Ribbentrop şi Molotov. „Lumea ieşea din ţâţâni. Ce dacă! Într-o mahala din Bucureşti se discuta aprins la Poliţie despre nodul cravatei.”
Lui Gogu şi celor din grupul lui nu le păsa de ce se petrece în afară. Considerau, pesemne, că la ei nu are cum să ajungă acea realitate. Pentru ei, universul era format de mahalaua din zona intersecţiei Griviţa cu Buzeşti, iar axis mundi-ul lor era o speluncă în care se aduna tot felul de lume: interlopi, ex-boxeri, hoţi, dar şi fanţii. Plus o figură boierească, Mişu Banu, atras de vulgarităţile mahalalei.
Nu numai Gogu Vrabete este un personaj pitoresc, ci şi cei din grupul său: boierul Mişu, care lăsa baltă orice petrecere de lux pentru lumea colorată a localului lui Akim; gazetarul Nazarie, care făcea reportaje senzaţionaliste şi care scria prolegionari sau procomunişti, cu fervoare, în funcţie de cine era la putere; Prafu Jumară, cel cu poveştile despre gangsteri din America. Mai este şi flaşnetarul Sake, zis Skeletu’, despre care se spunea că avea 247 de ani şi despre care Stelian Tănase a citit în arhive. Când în sfârşit moartea, sub chipul unei explozii, s-a milostivit de el, a fost înmormântat împreună cu papagalul său, pentru a fi împreună pentru eternitate.
Lumea conturată de Stelian Tănase este parcă desprinsă dintr-un film diferit de cel al războiului. Cu ameninţarea permanentă a morţii, oamenii devin şi mai avizi de viaţă, vor să trăiască intens ceea ce ar putea fi ultimele clipe. Astfel că Bucureştiul anilor ’40 este un oraş viu, animat, efervescent, ca într-un film cu Humphrey Bogart:
Nu-ţi imagina un oraş cenuşiu, posomorât şi înfricoşat. Ne distram de minune. Spectrul morţii dădea vioiciune şi îmbujora obrajii. Viaţa de noapte era extrem de agitată. Se dansau conga şi foxtrot, de bani nu ducea nimeni lipsă. Localurile ocupate nonstop. Teatrele dădeau spectacole cu săli pline. În magazine se înghesuia lumea”.
Lipsit de visul de a fi dansator, lui Gogu nu-i rămâne decât să se descurce cum poate. Devine bişniţar, contrabandist, chiar şi un fel de proxenet. Nu ezită nici să facă afaceri cu bucăţi din trupurile de morţi, după dezastrul provocat de bombardamentul din 4 aprilie 1944. Pentru că „era mare ruşine” să n-ai pe cine duce la groapă, Gogu le făcea rudelor rost de cadavru, scotocind prin ruine după resturi umane. Dar nici această tragedie nu a ţinut prea mult, a fost trecută repede în subsol, iar cârciumile şi terasele s-au umplut la loc, pentru că „bucureşteanul nu era obişnuit cu nenorocirile” şi „s-a apucat de ce ştia mai bine: de trăit”.
Întotdeauna în contratimp cu istoria, Gogu, în plină tragedie bucureşteană, în plin spectacol al morţii, găseşte iubirea. Şi nu orice iubire, ci una pasională, împinsă înspre patologic, pentru dansatoarea Larisa. „Amorul era pentru Gogu un tango patatic, un ritual, o scenă violentă. O sfâşiere, un cuţit înfipt în carnea celuilalt, moarte de om.”
Moartea unui dansator de tango, alcătuită pe structura unei naraţiuni clasice la persoana a treia, îmbinată cu notări ca de proces-verbal, denotând aplecarea scriitorului către studiul arhivelor, căruia i-a dedicat ultimii douăzeci de ani, este o carte nu numai despre România anilor ’40, ci şi despre un anume fel de a fi al românilor, etern valabil: un „talent” special de a se strecura cu bine din faţa încercărilor istoriei, o descurcăreală care adesea elimină simţul onoarei sau chiar demnitatea, un bun instinct de supravieţuire, dar ucigaş al valorilor.
