Bookaholic

Când am auzit că în mai, la Bookfest, Ion Manolescu lansează Benzile desenate şi canonul postmodern, un fel de “schiţă imprevizibilă şi deseori fluctuantă a fenomenului literar autohton actual”, am zis bun, un pic de sistematizare la zi nu strică, ba chiar se impune. După ce am deschis cartea, m-am cam dezumflat, pentru că “la zi” se opreşte undeva în 2005, cartea fiind reunirea articolelor semnate de Ion Manolescu din anii ’90 până în anii 2000 în revistele culturale autohtone.

Pentru cei care încă nu ştiu ce e cu postmodernismul ăsta, cum s-a aciuat şi pe la noi şi cum ameninţă canonul (aici cred că mergea un C) rămâne în picioare ca recomandare: sunt articole altfel mai greu de găsit, din anii ’90, când discuţiile acestea începeau şi la noi. Prin urmare, studenţii la Litere, de exemplu, pot câştiga o perspectivă destul de cuprinzătoare asupra condiţiilor şi termenilor postmodernismului , trimiteri bibliografice şi  povestea transformărilor ce se impunea canonului literar la noi.

Nu aş merge însă pe ideea sugerată în prefaţă, cum că ar fi destinată şi unui public nespecializat: nu prea are cum. Vorbim de articole colecţionate din reviste ca România Literară, Contrapunct, Dilema, Vineri (suplimentul Dilemei), Observatorul cultural. Reunite într-un volum nu devin deodată accesibile publicului nespecializat, ci doar un instrument de lucru pentru cel specializat (studenţi, profesori etc.).

Articolele sunt reunite pe temele: paraliteratură (impunerea imaginilor culturii populare); benzi desenate (ocazie cu care am aflat şi eu de celebrul câine Muttley şi aventurile lui Corto Maltese); noul canon (despre nevoia de înnoire, pe de o parte, şi conservatorismul, pe de altă parte, a canonului la noi); şi cronici postmoderne (recomandări de autori care au impus postmodernismul, plus propunerea de a reciti postmodern nuvelele lui Rebreanu sau politically correct poveştile lui Creangă – care mie mi s-au părut exerciţii uşor exagerate de recontextualizare, de dragul recontextualizării, care nu aduc un altceva semnificativ, ci rămân într-un “ce ar fi dacă…”).

Cum rămâne cu cititorul? Nu ştiu cât de mult îl va prinde, sunt tentată să spun că nu. Nu te trăzneşte de obicei vineri seara sau sâmbătă la prânz să citeşti despre istoria revistei Pif Gadget, paraliteratură, canon, o relectură postmodernă a lui Rebreanu, soarta tristă a autorilor de BD din România, încăpăţânarea criticilor autohtoni de a considera literare specii ca BD-ul, SF-ul, romanul poliţist… Evident că sunt teme încă actuale, unele dintre ele încă nerezolvate, însă până una alta asişti la reluarea unor discuţii, “pronosticuri”, ce includ destul de multă critică şi teorie literară, şi pe care cumva nu le percepi ca atingându-te prea direct.

Spre exemplu, citind despre modificările necesare canonului vehiculat în anii ’90 (curăţarea lui de literatura considerată “valoroasă” în comunism, necesitatea felxibilăzirii, deschiderea spre forme de creaţie noi şi acceptarea lor) aş spune acum, în anul 2011, că lucrurile astea s-au cam întâmplat sau stau să se întâmple: cine mai crede că Buzura e un mare scriitor, de exemplu, câţi dintre noi ne mai raportăm la canon şi nu la surse “paraliterare”, cum le-ar spune Ion Manolescu?

De acord, ne putem în continure întreba dacă nu cumva canonizarea (care încă se întâmplă: manuale şcolare, liste, ierarhii etc.) nu afectează opera unui scriitor, transformând-o în fantoma despre care vorbeşti, dar cu care nu-ţi place să te întâlneşti. Pe de altă parte, în discuţia despre viitorul cărţilor şi schimbarea comportamentelor de lectură, am dat peste un pasaj care clar trebuia updatat în conformitate cu tehnologia anului 2011:

Aparent, procesul de distribuţie digitală în reţea prezintă un dezavantaj din punct de vedere al manipulării, în raport cu mediile tradiţionale. De exemplu, cumpărătorul unui roman îl poate deschide în metrou, unde va citi trei capitole, să zicem, apoi îl poate pune în servietă şi relua după serviciu într-un taxi. În principiu, acelaşi lucru este posibil şi digital, pe o mini-agendă electronică, dar capacitatea de stocare (număr de pagini/capitole) se dovedeşte încă limitată, iar uzura bateriilor, frustrant de rapidă. Apoi, cartea este oricând disponibilă, uşor manevrabilă în public; din raţiuni de fiabilitate, disponibilitatea Internetului rămîne majoritar dependentă de conectarea utilizatorului la o linie cablată (LAN). Mai mult decît atît, accesul wireless este insuficient dezvoltat la nivel mondial, în condiţiile în care zonele fără rază de acoperire sau cele cu fluctuaţii de semnal au o pondere semnificativă” – Numai că acum avem Kindle, cărţi electronice şi internet pe mobil cam oriunde!

Dincolo de teorie şi critică literară, există recomandări şi descoperiri care motivează orice cititor odată ce a ajuns la ele. De exemplu, pentru cineva ca mine, care nu a citit BD deloc, cu atât mai puţin BD românesc, să afle că doi autori români, Sandu Aldea şi Mircea Arapu, au un succes extraordinar şi că seriile lui Sandu Florea, stabilit în State, s-au vândut în peste 1 milion de exemplare, e ca şi cum ar descoperi o cometă. Evident că mă voi duce la Muzeul Benzii Desenate de la MNAC, unde, apropo, ar putea sta şi această carte, pe raftul de teorie, să caut seriile lor.

Mi-am spus şi de data asta, parcă luându-mă mai în serios: citeşte măcar un SF! asta după ce am citit articolul despre Tolkien. În capitolul de cronici postmoderne, am aflat numele a doi scriitori americani care pare că au cam luat pe sus şi simultan aruncat în aer orice regulă de roman: Douglas Coupland şi Mark Leyner, pe care, da, vreau să-i găsesc. În acelaşi capitol, am dat peste o istorioară amuzant de ciudată legată de jocul de oglinzi pe care Th. Pynchon îl imprimă şi în viaţa reală.

În anii ’80, o revistă din California a primit 80 de scrisori de la o anume Wanda Tinasky. Pentru că stilul lor semăna atât de mult textualismului a la Pynchon, s-au făcut pariuri, s-au publicat argumente cum că Wanda Tinasky ar fi nimeni alta decât Thomas Pynchon, şi totul un alt joc eurdit al maestrului cu oglinzile. Agentul lui Pynchon şi editorul său au dat dezminţiri, lumea s-a calmat, dar bula aceasta e destul de semnificativă pentru misterul care planează dintotdeauna asupra lui Pynchon cel din carne şi oase.

Dacă pe la începutul cărţii mă întrebam de ce a trebuit să fie strânse aceste articole şi de ce neapărat sub titlul ăsta care promite mai mult, un posibil răspuns ar fi: ca mostră de istorie literară. Pentru cei cărora discuţiile şi problemele elitelor de la începutul anilor ’90 le sunt  străine, pot afla astfel care era starea creativităţii şi a flexibilităţii interesantului deceniu de după Revoluţie. Celorlalţi le rămîne să aştepte ceva nou de la Johnny Manolescu.