Bookaholic

De data asta am luat-o invers. Am văzut întâi filmul lui Patrice Chéreau și, pentru că mi-a plăcut, am citit cartea. N-au (aproape) nici o legătură evidentă, miza este diferită în fiecare dintre ele, deși ambele au un fond comun – relația dintre un bărbat și o femeie sub mai multe forme, ieșirea dintr-o zonă de confort mental, sexul, libertatea și constrângerile.

Textul lui Hanif Kureishi, deși nu excepțional scris, e unul direct și dur, care învârte cuțitul în rană și care vorbește fără menajamente despre multele substraturi ale unei relații, despre aparențe, frică, despre lucrurile cu care te minți singur și despre o dorință de libertate care apare chiar și atunci când lucrurile par bine și frumos așezate la locul lor. Kureishi deconstruiește relațiile în profunzime, toată cartea fiind de fapt despre fuga lui Jay, personajul principal, dintr-o căsnicie în care se simte singur și prins.

It is the saddest night, for I am leaving and not coming back. Tomorrow morning, when the woman I have lived with for six years has gone to work on her bicycle, and our children have been taken to the park with their ball, I will pack some things into a suitcase, slip out of my house hoping that no one will see me, and take the tube to Victor’s place. (…)

This, then, could be our last evening as an innocent, complete, ideal family; my last night with a woman I have known for ten years, a woman I know almost everything about, and want no more of. Soon we will be like strangers. No, we can never be that. Hurting someone is an act of reluctant intimacy.

Jay fuge. De soție, de copii, de o viață domestică unde simte că nu evoluează și de conveții sociale. Scris la persoana I, Intimacy prinde ultima zi din viața de familie a lui Jay, gândurile celui care alege să renunțe și flashback-uri din viața lor de cuplu sau din aventurile extra conjugale ale personajului.

Probably it is the human condition that we are ultimately isolated, and will die alone.

E și foarte multă introspecție aici, multă psihologizare (cam prea multă filosofeală masculină pe alocuri, dacă mă întrebați, numai bună de dezbătut mai bine la o bere) și multe gânduri și sentințe prea directe și definitive, genul de citate numai bune de shareuit pe Facebook 🙂 (lucru care mi-a plăcut și nu prea mi-a plăcut în același timp, prea aveam uneori senzația că îmi vorbește un guru într-ale relațiilor. De exemplu: “You don’t stop loving someone just because you hate them” sau “We want love but we don’t want to lose ourselves”). Jay observă din interior deteriorarea relației cu soția sa, își amintește, meditează, analizează, trage concluzii.

Sexual release is the most mysticism most people can manage.

Un rol important în destrămarea relației lor îl joacă și sexul. Susan, soția lui, nu mai dă nici un semn că s-ar bucura sau ar dori intimitatea sexuală, totul fiind îngropat în rutină și indiferență. Ce face Jay? Are relații cu alte femei, în special cu Nina, o tânără pasională care pentru Jay reprezintă o formă de libertate. Cartea pune sub lupă și ideea de familie, cu tot ce implică ea, Jay scrie și despre relația părinților săi, despre legătura cu tatăl său, un om corect, responsabil, dar și despre doi prieteni ai lui: unul care și-a părăsit familia și altul pentru care soția și copiii sunt totul și care poate trece peste orice.

The dream, or nightmare, of the happy family, haunts us all; it’s one of the few Utopian ideas we have, these days.

Textul curge fluent, se citește ușor, ca mărturia unui prieten cu care stai de vorbă într-o noapte târzie și care decide să-ți spună lucrurile alea de obicei nespuse, întunecate și neliniștitoare, de sub stratul social, exterior al omului bine așezat într-o convenție. Poate să-ți placă sau nu Jay, să îl acuzi că-și calculează senin și rece plecarea și că despică firul în patru doar din punctul lui de vedere. Dar punctul forte al cărții îl reprezintă tocmai radiografia asta directă a fugii, cu toate cauzele, consecințele și scenariile ei, renunțarea și dorința și forța de a scăpa din ceva ce te limitează, oricât de bine sau rău e asta.

În film, Chéreau pornește de la cartea lui Kureishi, dar și de la o nuvelă a prozatorului englez, mai puțin cunoscută. Intimacy este primul film mainstream cu scene reale de sex, lucru ce-i dă o autenticitate și mai mare, dar și o atmosferă foarte încărcată erotic și nu numai. Jay din film și-a părăsit deja familia, avem parte de câteva flashback-uri “domestice”, trăiește singur într-un apartament londonez unde e vizitat, o dată pe săptămână, de o femeie despre care nu știe nimic (Nina din carte se transformă aici în Claire, partenera lui de casual sex).

Sexul fără nici un fel de obligație, fără vorbe, funcționează pentru o perioadă. Sunt doi străini care se întâlnesc, nu știu nimic unul despre altul, nu au așteptări, constrângeri, fac sex, se despart. Convenabil? În final, nu.

Spre deosebire de carte, miza filmului e alta – dacă în carte fuga este spre eliberare, în film libertatea dată de o astfel de relație nu e suficientă. Jay vrea mai mult și începe să o urmărească pe femeia misterioasă. Vrea să afle cine e, care e viața ei. Pac, misterul dispare. Dacă textul literar este despre cum dispare atașamentul, filmul este despre cum apare. Odată cu el, apar și lucrurile pe care i le ceri sau pe care i le reproșezi celuilalt, așteptările, slăbiciunile, frustrările. E un film al alienării și al singurătății în raport cu celălalt, oricare ar fi relația.

Încet, pe ascuns, Jay intră în lumea lui Claire. Află că e actriță, îl cunoaște pe soțul ei (picturalizat, “evident”, ca cel mai banal bărbat din lume, urât și cam prost, cum îi șade bine unui personaj negativ, în contrapondere cu pasionalul Jay. Oare cum ar fi fost dacă și soțul era interesant? 🙂 ), pe copilul lor și începe să aibă discuții filosofice cu el despre adulter și despre sexul cu femei necunoscute. E un joc de putere de fapt între cei doi bărbați prin care Jay își demonstrează lui și, în final, vrea să îi demonstreze ei că el e mai bun.

Atmosfera din film e una rece dar intensă, tensionată, în cadre scurte și tonuri întunecate, cu tăieturi care nu te lasă să vezi tot și care nici nu-ți dau prea multe explicații și cu un unghi al camerei nervos, mereu în mișcare, anxios, ca, de altfel, relația dintre cele două personaje. Dialogul șchioapătă în schimb pe alocuri, în ciuda substratului tare și a multelor nuanțe. Jay e același egoist narcisist din carte (iar asta nu e un reproș), hedonistul care a scăpat acum aparent de constrângeri, centrat pe sine însuși, care trăiește bine mersi fără vina de a-și fi părăsit familia, preocupat de sex și de ce se întâmplă în relațiile dintre un bărbat și o femeie.

Nightlight, nuvela care stă, împreună cu romanul, la baza filmului și care arată doar prima parte a poveștii, cea sexuală, e un pic mai romanțioasă. Dacă film nu ne e clar dacă Jay s-a îndrăgostit sau nu de femeia necunoscută sau e vorba doar de o curiozitate dată de intensitatea și misterul raporturilor sexuale dintre ei , ei bine, în povestire este foarte clar descris felul în care apar treptat sentimentele pentru ea.

Ambele povești sunt intense, directe și oarecum la limită. Se opun imaginii idilice asupra relațiilor și merg într-o zonă tenebroasă a psihicului, în zona unde pulsiunile sexuale iau locul rațiunii și unde dorința de libertate se bate cu existența domestică, dar și în zona unde nevoia de o intimitate reală, sub orice formă ar fi ea, apare.

Citiți aici mai multe despre întâlnirea Kureishi – Chereau. 

Coloana sonoră e foarte, foarte tare și alegerea pieselor spune multe despre film. Ascultați doar The Motel a lui David Bowie și fiți atenți un pic la versuri. Ca să nu mai zic de Nick Cave, de Iggy Pop cu, previzibil, Penetration sau de Chemical Brothers, Eyeless in Gaza și altele.