Am luat romanul lui Panos Karnezis pentru că mi-a plăcut ideea de a citi un scriitor contemporan grec, asemănat cu Borges şi Marquez, ale cărui povestiri dintr-un sat grecesc nenumit stau sub titlul Infamii Mărunte. Şi, ca un făcut, până şi coperta îmi plăcea, cu greci toropiţi aşteptând la umbra unei prăvălioare să se întâmple ceva… sau nu. Ce mai, trebuia să-l iau!
Şi uite aşa am citit 19 poveşti frumoase şi curioase ca nişte ilustrate vechi, cu păsări exotice, gemene răzbunătoare, cu un flaşnetar care se dovedeşte hoţ şi o domnişoară bătrână care nu mai poate visa feeric din cauza moliilor, cu un director de penitenciar îndrăgostit şi deprimat, cu un primar oportunist şi fricos, cu uriaşul blând Balenă şi cafeneaua lui, cu frizerul ataşat de oglinda lui vetustă făcută cioburi de cutremur şi lipită prost, cu ceremonialuri mirosind a carne pe grătar, iasomie, lavandă, rozmarin şi busuioc.
Cartea asta e o bulă de visare cu ochii deschişi, toropit şi tu, doar cu mintea umblând brambura prin locuri uitate care trăiesc în legi numai de ele ştiute. Ce mi-a plăcut la Karnezis e că miraculosul se insinuează discret şi dispare la vocea răspicată a comunităţii care cere dovezi, ori e deconspirat de grecul simplu şi sărac ca fiind ticluit de preot, episcop, lumânărar sau măcelar. În satul ăsta izolat, miraculosul e imediat dat în vileag de o mică găinărie, magia transpiră şi ea, fantasticul se îneacă în praf.
Cu toate astea, nu e vorba de scenariul comic şi trist al miracolelor trivializate, provinciale. Lucrurile îşi păstrează prospeţimea tocmai pentru că sunt date pe faţă, satul ăsta e frumos nu numai pentru că e ieşit din timp, ci mai ales pentru că se întâmplă din când în când să fie înfipt în harta lui un bold care îl repune pe axă: fie vizita aranjată a episcopului; fie traseul acum extins al autobuzului; fie trenul care din când în când aduce câte un călător surpriză; fie vizita fotografei care, cred ei, e singura care-i face nemuritori; fie desemnarea a 3 săteni ce merg în capitală, în faţa prefectului neînduplecat, care vrea să le înece comunitatea din vale prin construcţia unui baraj şi a unei hidrocentrale.
Altfel, te cunfunzi într-o irealitate din care te mai trezesc doar comisarul şi îndatoririle lui sau tentativa lui Balenă de a vinde gutui drept caise proaspete. Filmul se derulează cel puţin spaniol şi cel mai sigur sud-american, în cadre lungi, cu lumină galben-portocalie şi apusurii roşietice.
E o atmosferă de circ în dezintegrare, care-şi dă ultima reprezentaţie, la care îţi iei halviţă şi te bucuri că l-ai văzut pe omul-centaur, femeia-gorgonă sau pe Cassandra femeia-sirenă, acoperită de tatuaje. Are ceva, foarte puţin, din Balada trista de trompeta, poate frumuseţea cu care se moare, mut şi lent, cu garoafa roşie la rever, dar nu ajunge la disperare, rămâne în melancolie.
Dacă aş face un top 3 al poveştilor care mi-au rămas, ar fi aşa:
- cea a papagalului Homer care ştie doar “Arată-mi drumul spre cel mai ieftin bordel, prietene” şi e îndopat cu seminţe de cânepă să recite din clasici. Homer cel exotic reuşeşte să redea doar poeziile pentru copii care se auzeau la televizorul pe care îl fixa în timp ce i se citea din filosofii antici, când intra în transă îndopat cu cânepă.
- cea a nunţii domnişoarei bătrâne care nu mai visa frumos din cauza moliilor cu flaşnetarul hoţ care pretinde că o va vindeca şi reuşeşte, numai că odată adormită îi fură bijuteriile. De hoţul Aristo se îndrăgosteşte şi directorul penitenciarului, iar nunta pripită are loc în prima zi a postului şi în prima permisie din istoria penitenciarului, mireasa purtând o rochie de carnaval.
- finalul, când satul e înghiţit de ape, cu sătenii care nu se lasă mutaţi: “Sub plapumă, părintele Yerasimos întoarse capul şi, văzând spuma uitării, întinse mâna către crucea care atârna de stâlpii patului. De-abia o atinsese, când şuvoiul luă cu el căsuţa asemenea unei bucăţi de lemn plutitoare”.
E genul de carte cu care e bine să adormi ca să visezi frumos şi din care să mai citeşti un pic dimineaţa ca să-ţi aminteşti ce ai visat. Şi e doar primul roman tradus al lui Karnezis, le aştept negreşit şi pe celelalte.
