E clar că trăim într-o lume a vitezei şi probabil că observaţi asta şi voi, în viaţa de zi cu zi. Suntem prinşi în proiecte peste proiecte şi avem mereu impresia că nu ne mai ajunge timpul. Într-o societate care merge pe fast-forward, Carl Honoré – jurnalist şi profesor universitar – propune o soluţie poate surprinzătoare: să ne oprim o clipă din goana noastră – nu se ştie către ce – şi să vedem câte dezavantaje are stilul nostru de viaţă. Şi poate să încercăm să ne vindecăm de „boala timpului”.

Pentru Carl Honoré, totul a început la o coadă de check-in, când, întâmplător, i­-a căzut privirea pe un articol despre „The One-Minute Bedtime Story”, care oferea părinţilor extrem de ocupaţi, ce nu aveau răgazul nici să le citească copiilor o poveste, înainte de culcare, o soluţie de compromis: basme clasice, reduse la şaizeci de secunde. Când se gândea cât de repede va primi de pe Amazon comanda care avea să-i uşureze relaţia cu fiul său de doi ani, Carl Honoré şi-a dat seama cât de ridicol era totul. Acel articol a fost momentul de trezire pentru el şi de atunci a început să se concentreze pe întrebări precum „De ce ne grăbim întotdeauna atât de mult? Cum să ne vindecăm de boala timpului? Este posibil şi poate chiar de dorit să o lăsăm mai încet?”.

Pornind de la premisa că viteza nu e neapărat cea mai bună soluţie, Carl Honoré propune să ne luptăm cu ceea ce a devenit obsesia de a face totul repede, precizând însă că această carte nu este o declaraţie de război împotriva progresului, a tehnologiei etc. şi că tot ce vrea să sublinieze este că „pasiunea noastră pentru viteză, obsesia noastră de a face mereu mai mult în tot mai puţin timp au mers prea departe, s-au transformat în dependenţă, într-un fel de idolatrie”. Dacă unele lucruri merg trecute pe modulul rapid, nu toate acţiunile noastre se încadrează acestui tipar, şi atunci tot noi avem de suferit.

Cultura muncii în care trăim face tot mai multe victime, din ce în ce mai tinere: oameni sub 30 de ani suferă de stres şi de surmenare, pentru că obsesia muncii îi face nici să nu îşi mai ia concediile de odihnă. Un caz celebru este cel al lui Kamei Shuji, un broker de 26 de ani, care muncea 90 de ore pe săptămână şi era oferit drept model celorlalţi angajaţi.

Ritmul său de muncă i-a adus, în cele din urmă, moartea, în urma unui infarct, la doar 26 de ani (de altfel, în Japonia mor anual mii de oameni din cauza unui fenomen numit karoshi –  muncă în exces). Munca exagerată, arată Carl Honoré, afectează toate nivelurile existenţei: „Naţiunile cele mai rapide au şi locuitorii cei mai supraponderali. Mai mult de o treime dintre americani şi o cincime dintre britanici sunt clinic obezi”. Munca în exces duce şi la o diminuare a orelor de somn, iar oamenilor care dorm mai puţin de şase ore pe noapte le sînt afectate judecata, concentrarea, fiind mai predispuşi la depresie, la boli de inimă şi oferind un randament scăzut.

„Oboseala a jucat un rol determinant în cazul unora dintre cele mai mari dezastre ale lumii moderne: Cernobîl, Valdez, petrolierul de la Exxon, Three Mile Island, Union Carbide şi naveta Challenger.” Adept al mişcării Slow, Carl Honoré subliniază că, deşi această boală a timpului (noţiune dezvoltată de Larry Dossey, în 1982) este mai degrabă specifică civilizaţiei apusene şi culturilor capitaliste, mişcarea Slow nu este anticapitalistă şi nici nu-şi propune un program violent.

„Lent înseamnă frumuseţe”

La Wagrain, o staţiune montană din Austria, se întâlnesc, anual, membrii Societăţii pentru Decelerarea Timpului, care se luptă, zilnic, împotriva cultului „Fă totul mai repede”, adică „să încetineşti atunci când este înţelept să o faci”.  Există şi alte mişcări de acest gen în lume: Sloth, în Tokyo, care au ca slogan „Lent înseamnă frumuseţe”, Long New Foundation, în San Francisco, susţinută chiar de membri importanţi din domeniul IT, de la PeopleSoft sau Sun Microsystems.

Unul dintre cele mai afectate aspecte ale vieţii duse pe fast-forward este modul în care ne alimentăm. Ajungem inevitabil la mâncarea „gătită” la microunde sau la fast-food (la americani, unde fast-food-ul este accesibil oricărei categorii de oameni, este deja bine-cunoscută rata din ce în ce mai mare a obezităţii).

Împotriva ravagiilor făcute de lanţurile de restaurante fast-food, a apărut mişcarea Slow Food, iniţiată, în anii ’80, de Carlo Petrini, autor italian de cărţi culinare. Ce e interesant dincolo de susţinerea unei metode eco de a găti şi a mânca, dincolo de atelierele organizate pentru a promova un stil sănătos de alimentaţie, este faptul că mişcare Slow Food se concentrează şi pe salvarea produselor pe cale de dispariţie, precum cartoful de Liguria, ţelina neagră din Trevi, lintea de Abruzzi, asparagusul violet din Albenga sau tipul de caise din zona Vezuviului.

Furtul copilăriei este o altă consecinţă a epocii vitezei: şcolile au început să adopte un sistem din ce în ce mai competitiv, care îi obligă pe copii să asimileze informaţii, fără să aibă răgazul să le aprofundeze sau să realizeze conexiuni. Carl Honoré dă exemplul unei reclame la nişte cursuri de limbi străine organizate de BBC: „Vorbeşte franceza la trei ani! Spaniola la şapte. Dacă nu te grăbeşti, va fi prea târziu”. (Cred totuşi că o limbă străină trebuie învăţată de la o vârstă cât mai fragedă, deci nu văd ce e în neregulă cu această reclamă.)

Dar, în ciuda acestei intensificări, rezultatele sunt opuse aşteptărilor: performanţe mai scăzute la competiţii, rate mai crescute ale sinuciderilor în rândul elevilor etc. Există şi în cadrul sistemului educaţional un Slow Schooling, iniţiat la începutul anilor 2000 de Maurice Holt, de la Universitatea din Colorado, mergând pe principiul „mai bine să înveţe să gândească decât să se gândească să treacă examenele”.

Conţinând sfaturi foarte bune şi coerent prezentate, cartea lui Carl Honoré propune o abordare inedită a lumii în care trăim. La prima vedere, nu ar trebui să facem mare lucru, dar cred că nu ne dăm seama cât de înrădăcinat a devenit ritmul nostru hiperalert de a trăi. Uneori, e bine să ne mai şi oprim puţin, să ne tragem răsuflarea, pentru a vedea încotro se îndreaptă viaţa noastră cu atâta grabă.

 

Carl Honoré, Elogiu lentorii, traducere de Roxana Popescu, Editura Publica, 2008

 

Un comentariu
  1. Pingback: La plimbare prin blogosferă (39) | Evantaiul Memoriei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *