Bookaholic

Aproape niciodată nu m-a prins atât de tare vreun trailer încât să mă convingă să văd filmul respectiv. A fost întotdeauna altceva: prietenii care mi-au vorbit despre cutare film, propria mea intuiție, preferința pentru un actor sau altul etc. Așa s-a întâmplat și cu “12 ani de sclavie”. Cineva mi-a spus că filmul ăsta mă va face să plâng. Atât. Nu că e regizat de Steve McQueen, nici că joacă Paul Dano și Paul Giamatti, care-mi plac foarte mult, și nici că apare episodic Brad Pitt. Plâng rar la filme iar “12 ani de sclavie” a fost într-adevăr unul dintre ele. Tot ce se întâmplă acolo îți dă peste cap tot ce credeai că e solid în tine, îți răsucește sufletul ca un sfredel, te neliniștește la maximum, te înfurie rău.

Toate emoțiile astea devin și mai puternice cu cât știi că filmul spune o poveste reală, mai exact că a fost adaptat după o carte de memorii scrisă în 1853 de Solomon Northup, un violonist negru născut liber în New York, care a fost răpit, drogat și vândut ca sclav. Da, filmul este despre un negru (Chiwetel Ejiofor), un violonist talentat cu o familie frumosă, cu o situație socială și profesională apreciabilă, care este convins de doi necunoscuți să meargă la Washingtonca pentru niște reprezentații muzicale plătite bine. Colaborarea promisă nu există, artistul e îmbătat, răpit și vândut ca sclav, transportat în New Orleans iar apoi în Louisiana, unde devine proprietatea mai multor albi.

Timp de 12 ani îndură umilințe inimaginabile, e martorul mai multor crime, e nevoit să mintă, să fure, să bată până la sânge doar pentru a supraviețui. Încearcă în repetate rânduri să trimită vești familiei sale din Nord dar toate tentativele eșuează până când un alb aboliționist (Brad Pitt), cu care ajunge să lucreze la tâmplărie, îi scrie familiei sale.

Este perioada de dinaintea Războiului Civil din SUA (Războiul de Secesiune, 1861-1865), deci înainte de a fi abolită sclavia, o perioadă marcată de diferențe sociale și de mentalitate între Nordul industrializat și Sudul sclavagist, o perioadă în care unii vedeau ca unică salvare moartea, iar alții se simțeau stăpânii întregii lumi. Contraste între caractere și principii, între dorințe și vise, între un mod sau altul de a vedea și înțelege lumea. O incredibilă forță de a rezista prin speranță și credință (întruchipată de personajul Solomon Northup) versus neînchipuita cruzime (redată extraordinar de actorul Michael Fassbender care-l interpretează pe Edwin Epps, ultimul stăpân al lui Solomon).

Două lumi diferite, separate de ură și de neputința de a înțelege că toți suntem liberi și egali. Două lumi care au existat, sub diverse forme, dintotdeauna și care, din păcate vor exista mereu. Câți dintre oameni nu sunt chiar și astăzi sclavi? Câți dintre ei nu îndură ce îndurau negrii ăștia în America secolului al XIX-lea? Habar n-avem câți și unde sunt ascunși oameni cărora li s-a furat identitatea, libertatea, viața, oameni care au fost nevoiți să-și vândă trupul și sufletul numai pentru că așa vor alții. În ce orașe ultramoderne, în ce clădiri ultrasofisticate sunt poate ei nevoiți să supraviețuiască departe de familiile în care odată erau fericiți asemenea violoncelistului din “12 ani de sclavie”…

Dincolo de felul în care filmul redă acea perioadă din istoria americană, dincolo de interpretarea incredibilă a unor actori minunați (Chiwetel Ejiofor a primit un premiu Bafta pentru cel mai bun actor iar pelicula, pentru ce mai bun film, numărându-se și printre preferatele de la Oscar), cel mai tare m-a tulburat gândul că ceea ce s-a întâmplat atunci se întâmplă și astăzi; că oameni ca noi trăiesc întocmai ca Solomon Northup, sclavi ai altor oameni. Acesta este de fapt motivul pentru care am plâns la “12 ani de sclavie”.

Surse foto: livehiup.com, socialistresistance.org, christianpost.com, aceshowbiz.com, neverfeltbetter.wordpress.com