Bookaholic

O restanţă importantă din anul editorial trecut vizează o carte care cere un plonjon serios şi  încheie o serie clasică deja a literaturii americane contemporane, şi nu numai. E vorba de ultimul roman din ciclul „Rabbit“, de John Updike, Rabbit se odihneşte, pentru care „cronicarul adulterelor suburbane“ a primit Premiul Pulitzer.

Am ţinut să scriu cîteva rînduri despre cartea asta din mai multe motive. L-aş pune pe cel al traducerii în sine în capul listei: a fost un maraton, îmi imaginez,  şi o cursă cu obstacole prin tot felul de registre, la capătul căreia Viorica Boitor şi George Volceanov, doi dintre cei mai buni, ar merita un chapeau sonor din partea breslei. Al doilea motiv are de-a face cu închiderea ciclului, o tetralogie, care, în trei ani (Fugi, Rabbit, primul volum, apărea în traducere, tot la Humanitas Fiction, în 2008) a ajuns disponibilă şi în variantă românească, chiar dacă la 11 ani după apariţia ultimului volum în SUA. Pentru cei care jură pe realismul nord-american, seria lui Updike oferă un festin antologabil.

Nu folosesec întîmplător cuvîntul „festin“. Pe lîngă faptul că romanele lui Updike mustesc de toate ingredientele unui realism în care intră, practic, o întreagă Americă, una cu foarte multe etaje, în acesta anume, Harry (Rabbit) Angstrom, anti-eroul neruşinat al americanului, e scuturat de nişte crize bulimice pe care şi le potoleşte în regim fast-food 100% american, aşadar supersize. Supersize ar fi termenul cu cea mai bună acoperire pentru tot ce se petrece în această carte, construită în jurul unui personaj excesiv, la fel de grosolan cum America însăşi poate fi în variantă jackass.

Cînd Rabbit se odihneşte, nu exageraţi imaginîndu-vă un couch potato. Al nostru e însă  libidinos, încă destul de agitat şi plin de pofte (de mîncare inclusiv şi compulsiv!), supraponderal la 55 de ani, retras într-un apartament din Florida şi chinuit de nişte rău-prevestitoare dureri de piept. Că toate semnele indică un sfîrşit plat, banal şi previzibil pentru un practicant al abuzurilor şi al exceselor în fiecare episod al vieţii lui, nu înseamnă că individul în cauză a şi dat deja în primire. Viaţa se poate complica  încă şi mai mult, şi chiar cînd ai crezut că nu poţi să te pui într-o mai păcătoasă postură, se întîmplă să te înşeli. Sau să-ţi înşeli nevasta cu nora, în timp ce fiul îţi calcă hotărît pe urme, dînd din eşec în eşec, mai ales cînd are la dispoziţie cocaină şi o afacerea de familie numai bună de falimentat.

E o carte stufoasă, foarte bogată, magmatică şi aiuritoare cea a aventurilor fostului star al baschetului, reprofesionalizat ca mic întreprinzător şi ajuns, către final, un fel de înger căzut al suburbiilor unei Americi care şi-a cam pierdut Nordul. America, uriaşul mall împînzit de ecrane care îndeamnă la consum şi la pierdere în şi prin consum, respiră la fiecare pas prin porii lui Rabbit, acest personaj de foarte multe ori nesuferit, dar care nu-ţi dă voie să-l ignori; sigur, nici pe el şi nici spaţiul care l-a făcut  ceea ce este.

Pare uneori că se sufocă în labirinturile de variante  ieftine, excesive, incontinente – existenţiale inclusiv! –  cu care o ţară întreagă se îmbată şi se hrăneşte, cultivîndu-şi iluziile în uriaşele săli multiplex; dar e la fel de viu ca oricînd şi ne propune, ca orice personaj solid, care aproape că  face corp comun cu timpul lui, nici mai mult nici mai puţin decît propria criză.

Despre aluatul din care e făcut Rabbit şi despre ce e atît de dramatic american în toată povestea lui,  scrie James Wood, tot unul dintre cei mai buni:

Here is one of the threads of the Rabbit series, stretching right back to Rabbit Run: Rabbit is singularly average, and there is comedy and grimness in this. He is never truly his own master, but is owned by America. His every thought is mediated by television, by the advertisers, by averageness. His blockheaded moralism, his sexism, his endless lechery. His life, he reflects sadly, near the end of the book “seems no realer than the lives on TV shows,” except that his is not interrupted every six minutes by commercial breaks.

Schiţa lui e pe atît de exactă şi de concisă, pe cît de aluvionar şi de … invaziv e realismul în varianta Updike. Mi-a plăcut mult contrastul. Despre carte poate că o să mai auzim anul ăsta: la cît e de groasă, reacţiile cu întîrziere ale cronicarilor sînt, totuşi, de înţeles. În orice caz, e unul din acele mari şi stufoase romane, suficient de panoramice şi de acide  cît să-şi atragă Pulitzerul, la care ai ce roade  săptămîni la rînd.