Poate fi dezamagitor sa iti pierzi doua ore din viata uitandu-te la un film ne-inspirational despre scriitori. Scriitorii trebuie sa fie inspirationali, nu? Ei, ca si profesorii preferati de de literatura ai Hollywood-lui, sunt cei care fac adolescentii sa recite Whitman cocotati pe banci, sunt femeile care pledeaza pentru independenta imbracate in salopete.
Problema cu Ginsberg este ca el nu si-a dorit niciodata sa fie inspirational. Iar Howl – poemul – este ceea ce este: un urlet, o voce care plange singura, fara sa fie auzita atunci cand trebuie, de cine trebuie. La fel, in filmul omonim, Ginsberg nu e tocmai Ray Kinsella – iar filmul n-o sa te lase cu un zambet larg pe buze, n-o sa vrei sa-ti urmezi visele, dragostea, inima sau orice alt organ romantat.
Si tocmai din cauza asta productia lui Rob Epstein a trecut neobservata aproape, in ciuda popularitatii recente a lui James Franco si a faptului ca generatia beat redevine un trend (probabil pe cale sa devina post-beat) – un alt film, de data asta despre Jack Kerouac este deja pe vine.
Povestea din Howl impleteste povestea procesului in care a fost implicat Ginsberg, cu lecturi publice, cu interviuri si cu animatii care incearca sa redea ideea poemului. Pe scurt, in 1956, cand poemul a fost publicat la City Lights Books, Lawrence Ferlinghetti, co-fondatorul micii edituri, a fost arestat sub acuzatia de diseminare de obscenitati.
A urmat un proces in timpul caruia s-a discutat destul de mult ce anume face ca o poezie sa aiba valoare literara si daca Howl poate fi considerat valoros din acest punct de vedere – puritanismul de suprafata al deceniului a facut ca asta sa fie singura scuza care justifica existenta unui poem ce foloseste cuvinte precum “cock”.
Pentru ca incearca sa fie mai degraba un pseudo-documentar decat o viziune romantata a povestii lui Ginsberg, Howl nu este entertaining, iar pe cei care nu au niciun interes in istoria generatiei beat, si a lui Ginsberg si Neal Cassady in special, s-ar putea sa ii plictiseasca.
Iar Franco isi supraliciteaza rolul pana la punctul la care ai impresia ca se parodiaza pe sine jucandu-l pe Ginsberg. Si totusi, Howl e de vazut. Pentru ca putini au rabdare sa citeasca poemul de la cap la coada si chiar mai putini cunosc suficient de bine contextul in care a fost scris pentru a-l si intelege.
Si desi nu este inspirational si departe de a intra in categoria feel-good movies, Howl spune destul de simplu povestea unui grup de oameni care voiau pur si simplu sa traiasca dupa cum aveau ei chef. Si sa celebreze asta.
