Bookaholic

Cartea lui Hisham Matar, În ţara bărbaţilor, este despre Libia la un deceniu după înscăunarea lui Gaddafi. Dacă la început Marea Revoluţie promitea schimbare, după 10 ani portretul dictatorului se conturează definitiv căutând obsedat duşmanii din interior, organizând asasinări televizate pe stadioane, reducând totul la tăcere. Izolarea şi panica anilor ’79 sunt cărămizile poveştii scriitorului libian, dar şi cărămizi ale unei temniţe care încă îl mai urmăreşte real.

Înainte de a intra şi mai adânc în Ţara Bărbaţilor, ar trebui să vorbim despre Hisham Matar: cum îi putea spune el lui Gaddafi dictator în 2006 (anul în care a apărut cartea, de altfel romanul lui de debut), când se ştie că în Libia asta aduce condamnarea la moarte? Şi de ce o carte despre anii în care a început să se manifeste teroarea, într-un prezent în care preşedintele Gaddafi era văzut în reconciliere cu lideri democraţi? La care se adaugă evenimentele de la începutul acestui an în Libia, revoluţia şi intervenţia armatelor “imperialiste”, care readuc în actualitate cartea ca pe un document subiectiv extraordinar, veritabil.

Hisham Matar este libian şi s-a născut în 1970 la New York, pentru că aici tatăl său, Jaballa Matar, lucra pentru delegaţia libiană pe lângă Naţiunile Unite.  La 3 ani se întoarce cu părinţii săi în Tripoli (Libia), unde rămâne până la vârsta de 9 ani (fix până în 1979), când tatăl său este acuzat de trădare (element reacţionar) şi întreaga familie este expulzată şi se stabileşte în Egipt. În 1986 Hisham pleacă la Londra, unde rămâne definitiv. În 1990 tatăl său este răpit de forţele secrete egiptene, predat regimului lui Gaddafi (cum avea să afle mai târziu) şi presupus închis în faimoasa închisoare Abu Salim din centrul oraşului Tripoli. Nici până acum Hisham şi familia sa nu ştiu dacă mai este în viaţă sau nu.

Totul pleacă în roman din 1979, când micul Suleiman, de 9 ani, trebuie să aibă grijă de mama sa “bolnavă”, care curpinsă de disperare în absenţele dese ale soţului reacţionar, apelează la leacul sub forma unei sticle cu licoare urât mirositoare, care se dă pe sub mână la băcănie, pentru că e interzis în Libia – alcool. Visurile copilului de a se face mare cresc odată cu cele de salvare a mamei nu numai de “boala” ei, ci şi de “ziua neagră” în care a început totul: la 14 ani a fost forţată să se mărite cu bărbatul “cu nas mare”, cu 9 ani mai mare decât ea, fericindu-şi familia că şi-au putut ţine cuvântul: era virgină. Altfel ar fi fost împuşcată de propriul tată.

Iar poveştile triste cu chicotit ciudat ale mamei în nopţile ei bolnave se amestecă cu cele ale Şeherezadei (eroina lui, pentru că sub frica sabiei încă poate povesti, dar dispreţuită de mamă care vede în ea doar o laşă care se milogeşte să nu cadă sabia) şi cu cele despre un tată mai mult absent, care se întâlneşte cu prieteni la ei acasă şi discută singuri la el în birou. Până la Suleiman nu răzbate decât vestea unor manifeste scrise la maşină, din cele care se împrăştiau la ei în cartier şi pe care oamenii le rupeau şi aruncau imediat de teamă.

Suleiman încearcă să pună lucrurile cap la cap într-o Libie în care nimeni nu mai are grija lui, dar în care el vrea să fie un Prinţ Salvator. Ştie că oamenii care-l iubesc îi ascund adevărul ca să-l protejeze, dar pus în faţa depresiei unei mame care recurge pe furiş la alcool, a unui tată dispărut, a unui vecin (cel mai bun prieten al tatălui său şi tatăl celui mai bun prieten al său) care moare în direct, spânzurat pe stadionul de baschet, a unui securist plantat ofensator în maşina lui mare şi albă în poarta casei… Suleiman devine turnător.

Tatăl lui Hisham Matar într-o fotografie de la mijlocul anilor ’70, în Libia.

Protestatar ţinând în mână o fotografie cu tatăl lui Hisham în faţa Ambasadei Libiei din Londra.
Ambele fotografii au fost preluate din interviul lui Hisham Matar pentru The New Yorker.

Un turnător şi un trădător fără voie, dar terorizat, şocat, incapabil să discearnă şi să reacţioneze conform valorilor abia deprinse din familie şi religie, ca atunci când încearcă să-l salveze pe nebunul cerşetor Bahloul de la înec: pentru câteva momente încearcă el însuşi să-l scufunde – tocmai descoperise cruzimea, distrugerea de dragul puterii.

Schimbările prin care trece Suleiman sunt parcă şi mai abrutizante analizate pe o conştiinţă tânără, pură, în formare. Un glas răspicat al securistului care intervine în convorbirile telefonice cu prietenul tatălui său îl face să spună unde îl poate găsi pe bărbatul cu maşina de scris. În faţa securistului din faţa porţii cerşeşte, asemenea Şeherezadei, îndurare şi recunoaştere, mergând hotărât să-i predea ultima carte nearsă din biblioteca tatălui şi numele prietenilor, pe care acesta deja le ştia.

Dar, aşa cum explică Matar însuşi, totul e povestit de Suleiman cel de 24 de ani. Pentru că tot la 9 ani, odată ce tatăl său e adus acasă într-o stare jalnică, de “monstru” din închisorile lui Gaddafi – prin intervenţia vecinilor cu relaţii înalte şi la văicărerile mamei – Suleiman este trimis în Egipt, la prietenul tatălui său care tocmai fusese expulzat împreună cu familia sa acolo. (De asta am insistat cu povestea reală a vieţii lui Hisham, pentru că sunt multe fire întrepătrunse aici). Este ultima oară când îşi vede tatăl, care în roman va muri de un atac cerebral după ce mai este încă o dată închis tot din motive reacţionare, iar la 24 de ani îşi va revedea şi mama.

Simt o absenţă, o absenţă pregnantă, ca un orfan care nu îşi dă seama pe de-a întregul ce a pierdut sau ce a câştigat prin soarta pe care nu şi-a ales-o. […] Egiptul nu a putut înlocui Libia. Mi-a rămas un gol, un pustiu în care încerc să pătrund, asemeni cuiva care se teme de întuneric, încercând să aprindă un chibrit. […] Ce am fi putut deveni dacă am fi avut răbdare să vedem ce s-ar fi ales de noi.”

Am vorbit mult, dar v-am spus foarte puţine despre acest roman, dens aşa cum trebuie să fie valul de căldură vara în Tripoli – profund, încărcat, toropitor. Nu mai e timp pentru Mamă (mama de 15 ani), o eroină contradictorie, cum spune Matar: accesele ei se singurătate şi alcoolism nu absorb pasiunea, lupta. Îi ascunde adevărul lui Suleiman atât cât poate, încearcă să-şi strângă propriile cioburi sub ochii lui curioşi şi să pară întreagă. La rugăminţile ei înlăcrimate cedează vecinii securişti care atât le aşteptaseră umilinţa şi îi aduc bărbatul acasă. Ea îl convinge apoi să-l trimită de acasă pe Suleiman, conştientă tot timpul că în ţara asta ori te strecori tăcând pe lângă ziduri, ori mori.

Veţi citi despre cât de complexe pot fi relaţiile şi reacţiile umane şi cât de mult pot fi strivite, până în cele mai intime resorturi, pentru că nu un document în sensul istoric al regimului dictatorial a vrut să scrie Hisham Matar: “I didn’t want to write a novel that gave a view of historical reality of dictatorship, but how a dictatorship affects private moments, small gestures, how someone might pick up a coffee cup differently, or what sort of music they might listen to.” (dintr-un articol pentru The Guardian).

Citiţi interviurile lui Hisham despre trecutul lui şi situaţia actuală a libiei în The New Yorker şi The Guardian. Şi, cel mai important, ascultaţi-l citind din În ţara bărbaţilor şi răspunzând întrebărilor cititorilor din lumea întreagă la BBC World Club – atunci m-am hotărât să-mi iau cartea.

Romanul său de debut, În ţara bărbaţilor, a fost publicat în 2006 şi imediat selecţionat în lista pentru Man Booker Prize  şi Guardian First Book Award. De atunci a câştigat 5 premii importante şi a fost tradus în 22 de ţări. În martie 2011 a apărut şi Anatomy of a disappearance (tot cu cârlig autobiografic), pe care abia o aştept tradusă.