Cartea Germainei Greer, care a făcut furori în Occidentul anilor ’70, este o colecţie de eseuri scurte, grupate în cinci secţiuni (Corpul, Sufletul, Iubirea, Ura şi Revoluţia), în care este vorba despre o anumită mutilare pe care femeile o suferă prin educaţia primită în copilărie şi care, ulterior, de-a lungul vieţii lor, le împiedică să fie libere. Cartea este haotică, prea puţin organizată, neacademică, foarte amuzantă şi sinceră. E plină de expresii licenţioase, afirmaţii îndoielnice, idei care n-au fost duse până la capăt. Dar sub toate stă întrebarea simplă şi de bun simţ: de ce nu sunt liberă şi cum aş putea deveni?
Germaine Greer pare o femeie lucidă, care înţelege că atunci când vorbeşti despre libertate, atentezi de fapt la temelia lumii (tale, chiar). Scoţi cărămizile de la baza turnului; seci lacul ale cărui ape se unduiau poetic în lumina amurgului şi laşi descoperite toate mortăciunile, sticlele goale şi noroiul. Iar în timpul procesului, ţi se pune un nod în gât, ţi se face gol în stomac şi ai impresia că nimic nu va mai fi ca înainte. Ţi se face frică.
Dar pe ea frica n-o împiedică să exploreze prejudecăţile de toate felurile şi să arate cu degetul. Vorbeşte despre
sâni, talie, fund, păr, despre idealurile cu care sunt asociate şi despre efectele pe care aceste idealuri le au asupra psihicului şi (bineînţeles) asupra corpului femeii. Efectul cel mai profund este poate acela că în final, femeia ajunge să fie nu doar nemulţumită, ci scârbită de ea însăşi. Corpul ei nu va fi niciodată perfect, nu va înceta să producă secreţii şi să aibă un miros „neplăcut”, pe care toate reclamele o vor învăţa cum să-l „îndepărteze” (spre deosebire de mirosurile şi pilozitatea corpului masculin, care sunt valorizate pozitiv de obicei, spune ea, pentru că sunt semn de virilitate; oare încep să se schimbe lucrurile?). Şi corpul e de-abia începutul.
În copilărie sau la pubertate, fata e castrată (de aici şi titlul cărţii): sexualitatea şi dorinţele ei sunt reprimate, ajustate şi direcţionate. Fata învaţă că rolul ei trebuie să fie pasiv; nu este încurajată să exploreze, să experimenteze, adică să cunoască lumea şi să se cunoască. Mai învaţă că în loc să fie viguroasă şi energică, ar trebui să fie delicată şi fragilă. Dacă a fost la un moment dat un „băieţoi”, sigur se va „îndrepta” până la urmă şi-şi va asuma rolul.
Energia fetei e încătuşată. Şi asta e coordonata de bază a întregii ei existenţe.
La şcoală va fi eleva model, harnică şi supusă, nu pentru că o interesează cu adevărat ce învaţă acolo, ci din dorinţa de a face pe plac, de a intra sub protecţia autorităţii. Fetele domină facultăţile cu profil umanist, ajung să domine şi catedrele şi să predea, insuflând la rândul lor servilismul. („Iar instruirea nu poate fi în veci o chestiune de supunere.” – o afirmaţie de comentat împreună cu stâlpii societăţii noastre care cred că educaţia se bazează pe „ascultare” şi „cuminţenie”.) E adevărat, spune GG, că femeile au şansa de aborda orice domeniu profesional, dar în general o fac în felul acela „feminin”, supus şi servil.
Castrarea femeii are ca rezultat concentrarea pe partenerul masculin, energic şi puternic, şi impotenţa în relaţiile cu semenele ei, care sunt la fel de slabe ca ea. De-asta, pentru sinele infirm şi speriat al femeii, dragostea înseamnă siguranţă.
Şi cu siguranţă am râs cu lacrimi când am citit eseul despre dragostea romantică unde GG citează generos din romanele Barbarei Cartland &co. Apar acolo domni eleganţi, cam sadici, dar plini de succes, la ale căror piepturi se ghemuiesc în final şi se ascund pentru totdeauna de lumea cea rea, domnişoarele. Sărutul (dacă este real, bineînţeles, nu dat de cine ştie ce vânător de virgine) e întotdeauna exploziv, începutul aventurii care se va încheia invariabil şi fericit cu nunta.
Germaine recunoaşte că nici ea nu se consideră eliberată cu totul de
visul în care un bărbat uriaş, de vreo doi metri înălţime, cu umeri masivi şi altele pe măsură, mă va strivi de stofa hainei lui, mă va privi în ochi şi-mi va lăsa gustul paradisului sau flacăra patimii pe buzele care îl aşteaptă.
(Sunt curioasă dacă s-a eliberat cineva cu totul de visul ăsta !)
Iar după ce se va căsători aşa cum i-a dictat idealul romantic, cel mai probabil tânăra va aştepta dovezile de afecţiune continuă (cadouri, trandafiri, bomboane), care bineînţeles că nu vor veni. Fata se va transforma în soţia cicălitoare, obosită, răzbunătoare şi care-şi foloseşte copiii drept câmp de luptă pentru războiul conjugal.
GG vorbeşte despre sex şi orgasm, mitul căsătoriei burgheze, despre ura profundă pe care o simt bărbaţii pentru femei şi invers. Dar nu e nimic tensionat în cartea ei. La finalul unora dintre eseuri, apare câte o concluzie amară, câte o remarcă sarcastică sau câte un citat din cine nu te-aştepţi (volumul e plin de citate, de la Mary Wollstonecraft, la Otto Weininger, pe care îl tratează cu multă înţelegere şi compasiune).
Greer nu răstoarnă lumea cu fundul în sus pentru ca apoi să-şi vadă de treabă şi să-şi lase cititoarea cu ochii în soare. Propune şi soluţii. Uneori foarte generale, alteori specifice.
Emanciparea nu înseamnă abordarea idealului agresiv masculin. Femeile, care au o legătură mai senzuală cu lumea, bazată pe observaţie, care îi înţeleg mai bine complexitatea, trebuie să ocrotească valorile care le sunt specifice acum. Trebuie să creeze o moralitate care să nu excludă femeia din start de la posibilitatea excelenţei şi o psihologie care să nu o considere infirmă. Puterea femeii înseamnă autodeterminare…
Problema este că dacă aruncăm tot bagajul patriarhal la gunoi, pedepsele pot fi teribile, iar Germaine Greer o spune chiar ea. Cu toate astea, pentru că propune anumite lucruri specifice, discursul ei nu e rotund şi nu se îndepărtează de tine fragil ca un balon de săpun.
Revoluţia, spune ea, va avea loc atunci când femeile vor înceta să iubească învingătorii, şi implicit violenţa. Atunci când nu vor mai căuta „bărbatul superior”, pe care au nevoie să-l admire, de care au nevoie să le fie teamă, ci pe acela în care văd în primul rând umanitatea şi pe care-l pot iubi. Atunci când vor respinge rolul de consumator principal în societatea capitalistă şi vor înceta să considere obiectele casnice sau de orice fel drept
simboluri ale statutului. Atunci când vor folosi mâncarea şi somnul drept produse de înfrumuseţare, iar machiajul drept amuzament ş.a.
Angry wimmin e un documentar simpatic despre feministele revoluţionare din Londra anilor ’70. Englezoaicele din squaturi păreau foarte radicale atunci şi destul de resemnate acum. Germaine mi-a plăcut în primul rând prin atitudinea ei calmă, relaxată, bine dispusă. Mi-a plăcut în primul rând pentru că nu mi-o pot imagina resemnată.
