Bookaholic

Dacă eşti un bookaholic înrăit, probabil că nu ratezi nici un moment pentru a citi – de ce să pierzi două ore pe zi, dus-întors, în transportul în comun, aşteptând enervat să treci de stopul ăsta, apoi de următorul, şi tot aşa, când ai putea să mai citeşti vreo douăzeci de pagini dintr-o carte? Recunosc că eu aşa fac, sunt acel gen care citeşte chiar dacă am loc în autobuz sau nu, dacă am de ce bară să mă ţin sau nu (da, ştiu, poate că e cam enervant pentru alţii). Evident, nu citesc cărţi de filosofie, dar o carte de beletristică mă relaxează întotdeauna în miniexcursia pe care o fac zilnic din cartierul meu până în centru. Recent, mi-a atras atenţia un titlu, care părea parcă destinat acestui tip de cititor: Dumnezeu explicat într-o cursă de taxi, de Paul Arden (cu ilustraţii de Mark Buckingham), apărut la Editura Art, în 2012.

Ei bine, nu chiar într-un taxi – sinceră să fiu, nu mi se pare o atmosferă prea relaxată într-un taxi, când cred că trebuie să fii tot timpul vigilent să vezi dacă nu cumva ajungi să faci ocolul oraşului. Dar pentru anonimatul în care mijloacele noastre de transport în comun te lasă să te scufunzi, această carte merge de minune. De fapt, volumaşul lui Paul Arden este un pariu al autorului – să vadă dacă poate vorbi despre Dumnezeu, subiectul despre care a curs atâta cerneală, pe zeci de mii de pagini, într-o cărţulie pe care să o poţi, eventual, citi într-un taxi şi care să-ţi lămurească chestiuni de bază. Eu am citit-o într-o cursă cu autobuzul şi aş putea spune că e un pariu câştigat.

Să rezumi un subiect vast este îngrozitor de greu (pentru mine, cea mai grea cerinţă a fost întotdeauna să rezum ceva, să respect o cerinţă de genul „Rezumaţi în 10 rânduri (!) subiectul cărţii…”), cu atât mai mult când vine vorba despre… Dumnezeu. Dar iată că Paul Arden a reuşit.

Cum porneşti totuşi pe drumul de a-l explica pe Dumnezeu în câteva vorbe. Paul Arden începe cu Darwin şi încheie cu un fel de confesiune pe care cred că ar îndrăgi-o agnosticii: Dumnezeu e doar unul dintre termenii pe care-i folosim pentru a ne referi la transcendent, la ceea ce există dincolo de materie, la aspiraţia noastră către ceva mai mult decât concretul în care ne zbatem: „Evoluţie, soartă, creaţie, întâmplare, spune-i cum vrei. Sunt cuvinte pe care le folosim ca să descriem acelaşi lucru”. Aşadar, începe dur, via Darwin, care spunea că nu există o entitate numită Dumnezeu, ci doar ştiinţă şi evoluţie, şi încheie, practic, tot cu Darwin, dar interpretat mult mai deschis, mai metaforic. De fapt, punând semnul de egalitate între Dumnezeu şi evoluţie şi pornind de la premisa că majoritatea oamenilor au nevoie să creadă în ceva şi că de aceea îşi ridică privirea spre cer, Paul Arden vorbeşte mai degrabă despre acel Dumnezeu ideal care ar trebui să existe, nu care există în mod real, şlefuit şi distorsionat de oameni.

Da, atunci când nimic nu pare să ne ajute, simţim nevoia să ne sprijinim pe ceva, iar acel ceva este o idee, spune Paul Arden, ideea de Dumnezeu. Şi ar fi atât de simplu dacă am accepta să avem o relaţie directă cu Dumnezeu, dar nu, oamenilor le place să complice lucrurile – „Şi numai Dumnezeu ştie cât îi place Bisericii să mai complice lucrurile!”. Tot la Dumnezeu ne întoarcem şi când nu ne iese ceea ce ne doream – „Întortocheate sunt căile Domnului”.

Paul Arden surprinde ideal raportul de cele mai multe ori iraţional cu divinitatea – gesturi şi idei pe care le acceptăm deşi nu le înţelegem, cum ar fi chiar ideea de bază a creştinismului – sfânta treime: câţi dintre cei care spun a fi credincioşi chiar ştiu să explice acest lanţ Dumnezeu Tatăl – Fiul – Sfântul Duh. Rezumatul e relevant (şi, da, sunt sigură că îi supără pe credincioşi, dar numai pentru că le aminteşte de o situaţie pe care vor să o ascundă convenabil sub preş): deşi nu l-a văzut nimeni, Dumnezeu Tatăl, dacă nu ar fi existat, ar fi trebuit inventat de om; despre Sfântul Duh nimeni nu-ţi poate explica nimic; iar Fiul – ei, bine, atâtea poveşti au circulat despre Fiu, încât nu mai ştii ce e legendă şi ce e adevăr istoric. Iar despre Biblie, scrisă mult după moartea lui Iisus şi trecând prin multiple faze de traduceri, poţi spune cu siguranţă că „este o carte în care Biserica vrea ca tu să crezi. Este Biblia Bisericii, nu cea a lui Dumnezeu”.

Dar să nu credeţi că Paul Arden vrea să pună paie pe foc: pe lângă stilul ironic-glumeţ, vorbeşte şi despre lucruri grave, actuale, cum ar fi despre sinucigaşii cu bombe („Atunci când oamenii declară război altor oameni […] ei cred că Dumnezeu e de partea lor. Numai Dumnezeu ştie însă că nu sunt sănătoşi”) sau despre un mesaj de toleranţă pe care ar trebui să-l transmită Occidentul islamului (prin construirea de moschei, sugerează Arden, dar cred că e o propunere puţin cam inutilă – se construiesc moschei în Vest cum se construiesc la noi biserici – pe bandă, şi asta nu înseamnă că înţelegem prea bine punctul de vedere al „celuilalt”).

Dacă toate astea v-au enervat, tot Arden îţi propune o soluţie: treci peste toate aceste consideraţii şi sări direct la pagina 96, de unde discuţia despre Dumnezeu nu are cum să mai supere decât poate pe un habotnic. După ce a trecut prin incredibil de multe aspecte religioase pentru o carte atât de mică (biserică, ateism, treime, păgâni, post şi cărnuri interzise etc.), Arden ridică discursul într-un plan mai filosofic, în care, sub numele de  „Dumnezeu”, se află, de fapt, tot ceea ce ne face pe noi să vedem frumuseţea lumii.

Că sunteţi sau nu de acord cu el, un merit totuşi nu-i puteţi nega: a reuşit să vorbească succint despre un subiect ce întotdeauna pare imposibil de abordat astfel încât să simţim şi noi, ascultătorii şi cititorii, că se doreşte ca mesajul chiar să ajungă la noi.