Bookaholic

Pentru unii dintre noi, cărţile sunt mai importante decât orice altceva în viaţă. Ce miraculos este faptul că, pe aceste mici dale de hârtie, plate şi rigide, se desfăşoară lumi după lumi, lumi care îţi cântă, care te mângâie, îţi aduc pacea lăuntrică sau, dimpotrivă, te înaripează. Cărţile ne ajută să înţelegem cine suntem şi cum trebuie să ne purtăm. Ne arată ce înseamnă viaţa între semenii noştri şi prietenia, ne învaţă cum să trăim şi cum să murim.

          Iniţial, am vrut să încep altfel articolul acesta. Cu teama pe care am resimţit-o când ne-am mutat în Germania de a-mi pierde cutia cu cărţile pe care alesesem să le iau cu mine, dar între timp mi-a picat în mână cartea  Annei Lamott, Cum înveţi să scrii ficţiune pas cu pas – sugestii despre scris si viaţă şi fragmentul de mai sus mi s-a părut atât de concludent şi atât de aproape de ceea ce aş fi vrut să exprim, încât nu m-am putut abţine să nu-l dau mai departe.

Nu pot şi nici nu vreau să-mi imaginez lumea fără cărţi. Cu ele am avut cea mai lungă şi sinceră relaţie, bazată pe o fidelitate reciprocă demnă de invidiat. Lăcaşul meu de cult este librăria.

Mă uit acum spre mica bibliotecă pe care am reuşit să o strămut şi realizez că fiecare carte îşi are propria poveste. Ştiu exact când, cum şi în ce împrejurări am ajuns să le achiziţionez şi apoi să le citesc. De aceea ştersul prafului în bibliotecă este un regal de amintiri, poveşti, oameni, locuri, culori, iubiri, uitări, dureri, doruri, zâmbete, dimineţi şi cafele, nopţi şi pahare cu vin. Un regal de exuvii literare.

Cum am ajuns la ele, la cărţile mele şi nu altele? Ce forţă necunoscută le-a pus laolaltă în acest pestriţ amalgam care sfideză orice logică sau reţetar?

Le-am cuprins cu privirea, pe cele de aici şi cu amintirea pe cele de acasă şi am încercat să găsesc răspunsul. Şi aşa, însufleţite parcă de privirea mea, cărţile au început să se sorteze singure, iar după o foarte scurtă rumoare şi foială au deliberat două mari categorii: Recomandatele miraculoase şi Miraculoasele inopinate.

Recomandatele miraculoase sunt cele pe care le luăm, le împrumutăm, le „furăm” de peste tot. De la prieteni, profesori, părinţi, ziare, reviste, emisiuni TV, filme, bloguri, site-uri (sic!). O subcategorie atât a recomandatelor, cât şi a inopinatelor o reprezintă cărţile matrioşti, cărţile descoperite în alte cărţi.

Miraculoasele inopinate sunt acele cărţi pe care nu le cunoşti dinainte, eventual le poţi doar spera sau aştepta cumva nedesluşit şi a priori. Cu acestea te întâlneşti aşa, tam nesam, te miri pe unde: librării, trenuri, târguri, cafenele, autobuze, acasă la cunoscuţi când realizezi inspecția obligatorie a bibliotecii.

Se mai spune despre cărţile din această categorie că, de fapt, ele ne-ar alege pe noi.

Miraculoasele inopinate sunt de mai multe feluri. Sunt cele care doar prin puterea coperţilor te cheamă, te strigă să le atingi, să le mângâi şi o dată ce pui mâna pe ele, te infestează cu morbul curiozităţii luându-te ostatic în a lor călătorie-poveste.

Sunt apoi cele care se fac auzite prin titlu. Titlurile au corzile vocale mai puternice decât coperţile şi sunt mai gregare şi gălăgioase. Practic transformă librăria sau bibliteca într-un bazar. Care mai de care încearcă să te convingă să iei acasă cartea pe care o reprezintă. Pe lângă acest talent de comerciant adevărat, titlurile mai şi speculează. Ele ştiu că mulţi dintre noi nu am scris şi nu vom scrie niciodată cărţi întregi, de-adevăratelea. Dar noi, oamenii obişnuiţi, avem scrise în minte, mii de titluri de cărţi, pe care dacă le întâlnim, fie le recunoaştem imediat, fie resimţim o vagă nostalgie a ceva care vine de foarte demult. Titlurile pentru a convinge, speculează tocmai această încărcătură emoţională şi se lansează în peroraţii de genul. Eu sunt, nu-ţi mai aduci aminte, te-ai gândit la mine când aveai şapte ani. Da, da şi îţi spun drept, că tu m-ai scris prima oară, aşă că pick me Maria, pick me.

Mai sunt cărţile care se lasă mai greu de ghicit, pe care trebuie să le deschizi şi atunci fie motto-ul, fie prima frază te conving să accepţi călătoria.

Îmi pare tare rău că nu puteţi vedea ce spectacol extraordinar îmi oferă dragele mele cărţi. Sensibile cum sunt şi după toate ocheadele către biblitecă au intuit că e vorba despre ele şi că poveştile lor pot merge mai departe aşa că s-au pus pe înfoiat precum curcanii prea băgaţi în seamă. Titlurile fac vocalize, coperţile işi etalează cu emfază culorile, desenele sau grafica. Se tropăie, se dansează, cad litere pe jos şi pe mine ma bufneşte râsul pentru că ştiu care e de fapt scopul acestui mic spectacol-tărăboi. Vor să le bag în seamă, să aleg exemple pentru fiecare categorie, să vorbesc despre ele. Păi, n-aş prea vrea să le dezamăgesc aşa că, allons-y!

La categoria recomandări îi am pe Barnes şi Tournier. Pe Barnes l-am cules din Dilema Veche, iar Tournier a fost recomandarea vărului unui prieten, care mi-a povestit o noapte întreagă, în vremea de început a studenţiei, despre Piticul roşu, Tupic şi Amanţii taciturni. Ambele întâlniri au fost miraculoase. Nu mă pot imagina acum nici fără rafinatul  umor al lui Barnes, nici fară fantastica erudiţie şi imaginaţie a lui Tournier. Plus că fără Nimicul de temut, nu mai plec niciunde. Este cea mai deosebită şi eficientă terapie împotriva angoaselor tanatofobiei.

O matrioşcă a început, în adolescenţă, cu  Oscar Wilde şi a continuat cu Barbey d’Aurevilly, Villiers de L’Isle Adam, Joris Karl Huysmans, câteva volume de proză scurtă contemporană sau de nuvele fantastice, cum ar fi Luna în oglinda apei şi Trenul de noapte care m-au aruncat pentru o vreme în tumultul fantasticului şi mi-au întărit muşchii imaginaţiei.

Dintre miraculoasele inopinate-copertă recunosc inconfundabil Întâlnirea la Paris a Adrianei Bittel şi Baia lui Jean Philippe Tousiant. Una e portocalie cu desene naive colorate, e vie, e numai zâmbet şi bucurie. Când ne-am găsit, în librăria de pe strada Tribunei din Sibiu, am ştiut negreşit că pe toate acestea le voi descoperi între coperţile ei, că este o carte despre bucuria vieţii.

Albastra Baie, cu literele din titlu reliefate, ca pentru a putea să citeşti şi cu degetele, m-a cuceit prin minimalismul absolut, reiterat şi de desenul care seamănă sau care chiar reproduce una din lucrările lui Mondrian.

Două dintre titlurile care au strigat după mine: Rayuela şi Măine în bătălie să te gândeşti la mine.

Întâlnirea cu Rayuela a fost una de o curiozitate fantastică. Eram cred în clasa a XI-a şi văzusem în vitrina librăriei din Fagăraş  Arhipelagul Gulag de Soljeniţîn. Era o ediţie A4, cu portretul scriitorului desenat pe prima copertă. Îmi aduc aminte că era destul de scumpă şi a fost nevoie de mai mult timp ca să-mi strâng bani pentru a o achiziţiona. Când, în sfârşit, am avut banii, m-am dus la librărie cu acea satsifacţie a anticipării pe care şi acum o încerc ori de câte ori urmeză să îmi cumpăr o carte.

Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, dar cât am stat în faţa tejghelei ca să vină vânzătoarea ( da, pe vremea aceea unele librării aveau tejghea), am observat că lângă Soljeniţîn mai era o carte, din aceeaşi colecţie, a unui „orecare” Cortazar, intitulată Şotron (Rayuela). Ideea e că în momentul în care a venit vânzătoarea, nu am cerut Arhipelagul Gulag, ci Rayuela. A fost o alegere care a ţinut de ceva de dincolo de mine. Practic, Rayuela mi s-a inoculat prin propria-i forţă, mai întâi în minte şi apoi în suflet, sporind-mi imunitatea faţă de cei 3D (dezolant, derizoriu, degeaba). De citit, am citit-o abia în primul an de facultate, şi bine am făcut, pentru că a avut darul de a-mi împărţi lecturile în înainte de Ea şi după Ea. Aşa am mai avut puţin răgaz  pentru a mai contribui la sporirea primei mele ere de lecturi. Din păcate, nu am mai citit Arhiplelagul Gulag până azi.

Ştiu capitolul 7 pe de rost, scrisoarea pentru Rocamadour este scrisoarea mea preferată, iar în momentul în care am ajuns în Paris, am ţinut morţiş să ajung  pe Pont des Arts, dorinţă care în acel context a trebuit explicată: Păi, ştii… aici se întâlneau întâmplător Maga şi Horacio, niciodată propunându-şi, dar întotdeauna găsindu-se, convinşi amândoi că o întâlnire întâmplatoare era lucrul cel mai puţin întâmplător în vieţile lor. Atunci am realizat că vorbeam despre ei ca şi cum ar fi trăit cu adevărat, ca şi cum i-aş fi cunoscut şi podul acela ne lega în amintiri.

Mâine în bătălie să te gândeşti la mine nu avea cum să nu-mi suscite imaginaţia la maxim. Găsită la un anticariat ambulant, învechită prea devreme din cauza uzurii şi poate a păstrarii în locuri nu tocmai prielnice, arăta de parcă ea însăşi ar fi venit dintr-o bătălie. Mai târziu am găsit în România liberă un articol de Ruxandra Cesereanu care spunea că, deşi titlul i se pare desuet şi patetic, cartea este o dantelă fară cusur. Acum, cine ştie, poate pe lângă altele, am şi propensiuni pentru lecturi telenovelistice, dacă am muşcat la un asemenea titlu :). Primele pagini din carte sunt absolut fenomenale şi ar putea fi încadrată şi la categoria prima frază, categorie pe care o voi lăsa pentru o dată viitoare din cel puţin două motive: şi fiindcă m-am lungit prea mult, şi pentru că biblioteca mea exilată cam suferă de lipsa acestui gen de exemplare.

Dar nu vreau să închei fără să întreb: voi ce citiţi când citiţi? În ce categorii v-aţi putea împărţi carţile şi dacă subscrieţi la categoriile mele, care ar fi poveştile întâlnirilor voastre? Demersul meu este incomplet fără răspunsurile voastre, aşa că, rogu-vă, exprimaţi-vă! (Nu mă lăsaţi să urlu singură ca lupul la lună).