La fel ca traducerile, dar mai mult decât ele, adaptările poveştilor clasice fac lumea mai liberă şi mai frumoasă: povestea circulă, cineva o prinde şi o spune în cuvintele lui, încercând pe cât posibil să-i păstreze spiritul. E ceva borgesian aici, şi homeric, bineînţeles, care-mi place.
Uneori, probabil de multe ori, re-povestitorul are o agendă ascunsă. În cazul clasicilor pe înţelesul copiilor, agenda e clară: mai puţin sex, mai puţină violenţă, mai puţină ambiguitate. Mai multă iubire, mai multă prietenie pusă la încercare, mai multe personaje cu sufletul vizibil ales.
Dar copiii au intuiţie bună: te simt când omiţi ceva şi simt când ce spui tu acolo e o dulcegărie ieftină. Dacă le zâmbeşti şi încerci să-i protejezi, te vor imita; vor zâmbi şi ei şi vor asculta cuminţi, prefăcându-se că te cred, ca să-ţi facă pe plac. Dar nu-i vei câştiga de fapt.
Adevărul, trist sau nu, e că ei vor the real thing: pericol real, sânge, moarte, trădare, distracţie pe seama celor slabi. Şi tot adevărul e că, pentru a putea să-i instaleze confortabil mai târziu în interiorul lui, sistemul în care trăim nu vrea decât să-i civilizeze, adică să înăbuşe şi să deturneze exact dorinţa asta.
În cazul lui Don Quijote povestit pentru copii, violenţa nu e omisă. Şi nu putea fi omisă pentru că în povestea originală, ea nu stă nicidecum (doar) în detalii. Dacă-i citeşti cartea asta, copilul va înţelege următoarele:
- Eroul e un nebun de care râde toată lumea.
- Deşi e sensibil la pericolele care îi ameninţă onoarea, n-are pic de milă pentru prietenul lui, când vine vorba ca acesta să-şi administreze mii de lovituri de bici pentru a salva domniţa imaginară de vrajă.
- Orice aventură înseamnă, de fapt, un prilej de bătaie: mai tot timpul iese cu ciomăgeli grave, cu sânge, ba se întâmplă chiar ca viteazul cavaler să vomite direct pe scutier şi ca acesta să-i întoarcă politeţea.
- Don Quijote e obsedat de bătaie, dar şi de fapte exagerat de bune, de glorie şi de recunoaştere. Şi totul îi iese pe dos.
Dacă ar fi să omiţi din aventurile lui Don Quijote tot ce nu se potriveşte cu modelul de poveste exemplară pentru copii, ar trebui să le omiţi în întregime. Povestea lui nu poate fi îmblânzită: oricum ai spune-o (şi varianta asta e bine scrisă şi amuzantă), nu poţi omite autenticitatea, cruzimea, violenţa şi ridicolul. Şi am aşa o bănuială că toţi copiii vor fi încântaţi.
Ediţia e frumoasă, are pagini lucioase, ilustraţii şugubeţe şi fonturi mari, potrivite pentru cititorul începător. Dar mă tem că nu prea contează. Cred că e cartea perfectă pentru părinţii sau bunicii care vor să se dea în spectacol şi să joace pe rând rolurile scutierului, cavalerului, domniţei şi ex-mârţoagei.
Traducerea e îngrijită şi amuzantă:
Nu fugiţi, laşilor ce sunteţi! Mişeilor, staţi pe loc, că nu din vina mea, ci a calului, zac acum la pământ!
Îşi dădu jos izmenele şi se uşură acolo unde se afla, aşa cum putu şi el, deşi cu un oarecare zgomot.
Auzindu-l, Don Quijote zise:
– Ce-i zgomotul ăsta, Sancho?
– Nu ştiu, stăpâne, răspunse el. Ceva trebuie să fie, că doar aventurile şi nenorocirile nu apar niciodată din nimic.
Dar mirosul îi dădu răspunsul lui Don Quijote, care-i zise lui Sancho:
– Mi se pare mie, Sancho, sau ţi-e frică tare?
Şi aşa era, într-adevăr. Don Quijote se prinse cu degetele de nas. Şi rămaseră amândoi nemişcaţi până se lumină de ziuă.”
Trebuie să recunosc că n-am avut vreodată răbdarea să termin aventurile cavalerului rătăcitor (varianta pentru oameni mari), deşi am vreo trei prietene care au insistat la un moment dat s-o fac (una dintre ele obişnuia chiar să alerge după mine prin casă citind cât putea ea de tare din carte. Nici asta n-a mers, ba dimpotrivă.)
Dar dacă ar fi să le citesc potenţialilor urmaşi din Don Quijote povestit pentru copii, aş avea grijă să-mi răspund mai întâi la câteva întrebări pe care m-aş aştepta să le aud de la ei: E adevărat că a înnebunit din cauza cărţilor? Era fericit, aşa nebun, sau ar fi trebuit să se facă bine? De ce râdea toată lumea de el? etc.
