Bookaholic

I’ve seen things you people wouldn’t believe. Attack ships on fire off the shoulder of Orion. I watched C-beams glitter in the dark near the Tannhauser gate. All those moments will be lost in time… like tears in rain… Time to die.

Mi-e destul de greu să-mi explic de ce mă întorc mereu și mereu la Blade Runner, ca și cum nimic din ultimii treizeci de ani n-ar fi fost în stare să-l egaleze, tocmai pentru că nu-i așa. Și ca filosofie, și ca efecte speciale, și în construcția unei lumi care, deși nu e personaj principal în film – cum se întâmplă de multe ori în science fiction – îți trasează din start, discret, coordonatele acțiunii. Lumea a evoluat, paranoia lui Dick – care transpiră și în film, chiar dacă ceva mai elegant decât în carte – deși și-a găsit la perfecție locul printre maniile anilor ’80, ca o frecvență joasă care a răsunat pe tot parcursul Războiului Rece, azi te-ar face vedetă de reality show, mai degrabă decât să fie reflexia unei temeri fundamentale.

Și totuși, Blade Runner reușește să fie cumva omologul cinematografic al unui vapor dintr-o sticlă: indiferent cât de puțin ar mai fi conectat la realitatea din jurul tău, reușește să stea lejer în picioare datorită propriei realități, care n-are nevoie de justificări sau proptele etice. Viziunea post apocaliptică a lui Philip K. Dick, tradusă în orașul întunecat al lui Ridley Scott, plin de reclame, metal și lumini de neon are sens, fără să știi exact cum și de ce lumea a ajuns așa.

Ba chiar Scott i-a împrumutat lui Dick, prin felul în care a interpretat un roman care nu-i nici cel mai bun nici din science fiction, și nici măcar din cariera lui Dick, ceva din credibilitatea și coerența propriei viziuni. După Blade Runner, Dick a început să fie unul dintre cei mai ecranizați autori de SF, în ciuda faptului că majoritatea romanelor lui se învârt în jurul unor psihoze și teme repetitive, și au personaje la fel de complexe ca-n benzile desenate.

Rick și Rachel, ca și Roy Batty și chiar Tyrell și J. F. Sebastian (Isidore din roman), cu toții capătă în film noi dimensiuni. Nu mai vorbim doar de existența într-o lume post apocaliptică, în care a avea o oaie în carne și oase e apogeul unei existențe din ce în ce mai artificiale – deja asta era o temă uzată, care n-ar fi stat în picioare dacă Scott ar fi insistat pe ea. La fel, religiile ciudate ale lui Dick, mercerismul și Buster Friendly and his Friendly Friends – erau mai mult o ciudățenie aleatorie, care ar fi atras atenția de la tema principală a filmului – umanitatea, ce înseamnă ea și cum stă în picioare în fața morții, și cum se poate omul achita onorabil de îndatoririle de demiurg, calitate pe care și-a însușit-o atunci când a început să creeze replicanți.

Viziunea lui Dick e, dacă mă întrebați pe mine, mult mai simplistă, și insistă mai degrabă pe ecologia post-apocaliptică și manipularea prin religii dubioase cu predicatori androizi ce alimentează paranoia – de fapt, nu cumva suntem toți androizi? – și zbang, ți s-a schimbat propria realitate într-o fracțiune de secundă. Toate sunt fixații de-ale lui Dick – nimic nou, nimic în plus.

Însă Scott le-a eliminat elegant, a păstrat un nucleu cu care pot empatiza și grupurile care nu-și imaginează că trăiesc în Dark City, a adăugat visual-urile absolut fantastice, câte o dimensiune în plus unor personaje altfel înțepenite în anii ’60 și coloana sonoră genială a lui Vangelis – și a ieșit un film pe care la treizeci de ani de la lansare nu-l poți arunca în grămada cu retro-futurisme, anacronisme și alte -isme pompoase.

În ciuda celor șapte versiuni controversate, a finalurilor intens discutate, a inorogului și a părului lui Sean Young, Scott este cel care a pus neo în fața noir-ului paranoic al lui Dick. Visează androizii oi electrice e o carte pe care istoria ar fi uitat-o ușor – faptul că ea este acum pe rafturile amatorilor de SF, chiar și a celor care nu-l gustă pe Dick, e numai și numai meritul filmului.

S-ar putea să fiu nedreaptă – Dick nu m-a gâdilat niciodată prea tare, Vangelis e unul din compozitorii mei preferați iar cu Harrison Ford aveam un poster în dormitor pe la 12 ani, după ce-am văzut episodul IV din Star Wars. Însă, dincolo de toate astea, tot ceea ce a construit Scott rezonează cumva cu felul în care mi-am închipuit întotdeauna că trebuie să arate science fiction-ul la cinema – iar asta cred că nu s-ar schimba, indiferent cine altcineva ar fi zăcut pe posterele mele din adolescență.