Bookaholic

I had a farm in Africa, at the foot of the Ngong Hills. Astfel își începe Karen Blixen cartea pe care avea să o publice sub pseudonimul Isak Dinesen și care, de la prima la ultima pagină, stă sub semnul acelui had. Pornește la drum cu optimism: Din inima Africii e extrem de dulce și fermecătoare, însă până la sfârșit o să-ți rupă inima.

Baroneasa Karen Blixen a locuit la ferma ei din Kenya timp de 17 ani, între 1914 și 1931. Iar acei 13 ani au fost, după cum e ușor să-ți dai seama din carte, probabil cei mai fericiți ai vieții ei.

Africa lui Karen e vie, populată de oameni diferiți și cu reguli nescrise pe care trebue să le învețe din mers – însă tocmai deschiderea ei, faptul că ajunge să înțeleagă locul la fel de bine ca nativii, și pe nativi cu mult mai bine decât orice alt european, a făcut-o extrem de iubită.

Karen Blixen, foto via

Cartea ei – nu tocmai un roman, ci mai degrabă o colecție de povestiri – nu ne arată Africa sărăciei și a războaielor civile, pe care ne e atât de ușor să ne-o imaginăm azi, ci Africa nativilor pe care omul alb încă îi făcea curioși și care se îngrămădeau amuzați în fața unui ceas cu cuc, Africa zebrelor, leilor și antilopelor care îți treceau prin grădină noaptea, a șefilor de trib care se îmbrăcau în piei de maimuțe și a misionarilor catolici care se străduiau să îi educe pe nativi, dar sfârșeau prin a rămâne decenii întregi printre ei, lăsându-se la rândul lor educați. În fiecare dintre povestirile cărții, Africa e un personaj în sine, unul tare și bine creionat, în fața căruia trebuie să te înclini.

Blixen îți povestește cu căldură despre tot ceea ce a iubit și nu judecă prea dur pe cei care au rănit-o, și nici nu încearcă să dea vina pe cineva pentru faptul că a pierdut ferma unde spera că-și va petrece tot restul vieții. E în schimb nemiloasă cu greșelile omului alb față de pământul african. Le reproșează că nu i-au învățat pe nativi mai nimic – poate doar să ucidă ca niște europeni și să servească aristocrația colonială așa cum era obișnuită din Europa:

The people who expect the Natives to jump joyfully from the stone age to the motor-cars, forget the toil and labour which our own fathers have had, to bring us all through history up to where we are.

Înțelege necesitatea de a ucide un animal atunci când îți amenință viața sau alte animale din gospodăria ta, dar privește cu oroare la felul în care elefanții sunt uciși pentru fildeș sau cum animalele sunt aruncate în cuști murdare și transportate în Europa, pentru a servi drept entertainment, într-o lume străină în care nu vor mai avea parte de libertate niciodată:

The Giraffes stir, and wake up in the caravan of the Menagerie, in their narrow box that smells of rotten straw and beer.

Good-bye, good-bye, I wish for you that you may die on the journey, both of you, so that not one of the little noble heads, that are now raised, surprised, over the edge of the case, against the blue sky of Mombasa, shall be left to turn from one side to the other, all alone, in Hamburg, where no one knows of Africa.

Dincolo de componenta emoțională, însă, Blixen e un excelent povestitor și narează cu un aer de documentarist – dar unul care e cu adevărat pasionat de obiectul documentarului său, și descrie extrem de natural psihologia nativilor, cum se raportează la timp și la propria soartă, ca și felul în care omul alb poate să-i domine doar fizic, nu și spiritual.

Însă recunosc că, după ce am văzut filmul din 1985, fără să vreau, mi-am narat cartea în cap cu vocea lui Meryl Streep. Nu pot să-mi imaginez pe altcineva în rolul baronesei, și mi s-a părut remarcabil felul în care a reușit Pollack să pună cap la cap o colecție de povestiri, și să le transforme într-un film care păstrează deopotrivă spiritul cărții, și totuși ne spune mai multe decât ea.

Filmul lui Pollack adună, pe de-o parte, câteva dintre întâmplările din carte și, pe de altă parte, elemente din viața lui Blixen pe care ea, din pudoare și bun simț, nu a insistat, și ori doar le-a sugerat, ori a trecut cu desăvârșire peste ele. Unul dintre ele este chiar relația cu Denys Finch Hatton – un personaj extrem de prezent în carte, dar pomenit cu nonșalanța cu care vorbești de un prieten vechi sau de o rudă, fără vreun alt detaliu cu privire la relația lor.

Din cauza asta, filmul lui Pollack nu e tocmai o ecranizare a cărții, cât una a contextului care a dus la scrierea ei. Citiți romanul pentru iubirea lui Blixen față de Africa – și vedeți filmul pentru iubirea ei față de Finch-Hatton. Savurați-le pe amândouă dacă vreți să înțelegeți cu adevărat experiența lui ei africană. Iar dacă aveți vreodată ocazia să ajungeți prin Kenya, vizitați ferma de la poalele dealurilor Ngong, aproape de Nairobi, în districtul kenyan care acum îi poartă numele (Karen).

Ferma lui Karen Blixen din Nairobi

N-am citit demult o carte care să mă fure și să mă încânte atât de mult, fără să aibă neapărat un fir narativ (aș fi citit sute de pagini de descrieri ale nopților africane sau ale savanei, pentru că Blixen te face să te simți acolo), dar care să mă și dărâme în același timp. Karen scrie din perspectiva omului care a avut ceva neprețuit și l-a pierdut, scrie din altă zonă a vieții ei, și e conștientă că și-a trăit în Africa primele rânduri din necrolog. Iar nostalgia asta e dulce, dar și o durere surdă pe care o simți chiar și în cele mai fericite momente pe care le descrie.

Durerea ei nu e însă doar una a pierderii, ci și una a uitării:

If I know a song of Africa, – I thought, – of the Giraffe, and the African new moon lying on her back, of the ploughs in the fields, and the sweaty faces of the coffee pickers, does Africa know a song of me?

Karen Blixen n-avea de unde să știe atunci, dar se pare că da.