Katja Lange-Müller este o scriitoare cvasinecunoscută cititorilor din România. În Germania este printre cei mai buni şi mai premiaţi prozatori, iar romanul ei, Oi înfuriate, tradus de curînd de Matei Martin la Editura All a fost nominalizat pentru un foarte important premiu pentru proză din Germania, Deutche Buchpreis. E o carte tandră şi dură, despre cei mai vulnerabili dintre vulnerabili, oameni pentru care viitorul e ceva de domeniul imposibilului.
Oi înfuriate povesteşte despre o emigrantă care fuge din Berlinul de Est în Berlinul de Vest. Se smulge dintr-o familie abuzivă şi disfuncţională şi experimentează inadaptarea prin tot ce trăieşte. Pentru ca haosul să fie haos de la un capăt la altul, se îndrăgosteşte de un băiat din specia autodistructivilor care dau dependenţă şi descoperă că la rîndul lui e dependent fără scăpare; că e un toxicoman pentru care nici un program de reabilitare nu mai funcţionează.
Ea e Soja, el e Harry şi faptul că nu au mai nimic în comun pare că nu are nici un fel de importanţă pentru ce urmează să li se întîmple. Ea e fiica rebelă şi neiubită a unor nomenclaturişti din Est, de care fuge fără să se mai uite înapoi, e cu cîţiva ani mai mare decît el şi are comportamentul dur al cuiva căruia i s-a refuzat constant afecţiunea. Cît despre Harry, şi în cea mai banală poză pe care ar lua-o se vede clar că ceva l-a dereglat definitiv. Cu toate astea, ori mai bine zis tocmai pentru că toate astea sînt aşa cum sînt, ce trebuie să se întîmple se întîmplă: el are nevoie de ea şi ea va trăi ca să-l salveze, orice ar fi.
Povestea ataşamentului dintre această femeie dură, care îşi gestionează un şir lung de traume fără să aştepte ajutorul nimănui, şi un toxicoman numai piele şi os, capricios şi vulnerabil, e una dintre acele piese rare, cu nuanţe, adevăruri şi provocări afective din registrul dur. Atît de ingenios suprapune Katja Lange-Müller portretele celor doi, că din incongruenţele lor iese un joc subtil şi foarte interesant, în care cel vulnerabil pare, la o privire mai atentă, rezistent şi tăbăcit, şi invers, omul de bază, sprijinul trădează o fragilitate cronică.
Cartea e scrisă la persoana a doua, şi are tonul trist şi blînd al unei voci pe care un naufragiu sufletesc n-a redus-o la tăcere. E vocea unui om lucid, complicat şi singur care încă locuieşte viaţa lui trecută, chiar dacă e plină de neînţeles, sau poate tocmai de aceea.
Oi înfuriate e concepută ca o scrisoare pe care Soja i-o adresează lui Harry, care nu mai este, un mesaj emoţionant, exprimat simplu, brut şi crud, în care ea îşi aduce aminte cum era el, cum erau ei cînd erau împreună, şi se întreabă ce anume din ei doi a rămas mereu necunoscut pentru celălalt.
Această reconstituire a apropierii dintre Soja şi Harry are şi un motiv exterior, şi anume jurnalul pe care el l-a ţinut şi care, după moarte, îi revine ei. În carnet, Soja nu e nicăieri, sau nicăieri alături de gîndurile şi preocupările lui cele mai intime. Dar nu asta e important, sau nu cel mai important. Important este ce se petrece în timpul acestor priviri înapoi, în timpul în care Soja îi vorbeşte lui Harry care nu mai e, iar acest proces e unul complicat şi revelator. Aici, în spaţiu scrisorii, în spaţiul adresării către un tu care nu mai există, se pun întrebări despre sine şi se descoperă bizarerii despre acelaşi sine.
Suspiciunea sau dorinţa mea de a semăna cu tine nu determină o apropiere; era, este, rămîne, paradoxal, inexplicabil, poate doar o halucinaţie emoţională. Nu puteam să ne punem de acord şi nici nu ne potriveam unul cu celălalt, nici ca înfăţişare, nici în vreun alt fel. Era mai degrabă aşa, ca şi cum aş fi mirosit la tine ceva ce am numit, mai întîi cu un cuvînt slab, „opoziţie“. Puteam să-l numesc şi contrast, dacă acest cuvînt nu ar fi sugerat complementaritatea, deci completarea. Erai radical diferit de mine şi eşti în continuare radical diferit, mai mult decît oricînd. Probabil că încercările mele de a te descifra – toate, urmate de interpretări eronate, confuzii, eşecuri – erau pur şi simplu egoiste. Poate speram ca prin contactul intim cu străinul care erai sau cu cel pe care-l vedeam în tine să mă pot explora şi pe mine, şi mi se părea cu mult mai puţin periculos să descopăr în tine ceea ce doar bănuiam sau voiam să bănuiesc că se află în mine. Făceai lucruri pe care nu le-aş fi făcut niciodată, dar pe care le înţelegeam.
Nu e aşadar vorba de o relaţie tipică; uneori pare impropriu şi să o numeşti poveste de dragoste, deşi cu dragoste a fost alimentată toată grija Sojei, ci de o apropiere inegală, dificil de înţeles, uneori crudă, alteori plină de candoare, de majoritatea dăţilor epuizantă pentru ea. O apropiere împiedicată mereu de o experienţă care e doar a lui şi care e decisivă: dependenţa de droguri. Furia, căci există şi această materie în roman, frica, exasperarea coabitează însă cu cele mai tandre gesturi, cu o devoţiune frăţească, dincolo de orice jocuri de putere, dincolo de orice calcul.
Şi toate frămîntările şi complicaţiile astea sufleteşti, toate dramele şi fricile lor şi ale altora ca ei se petrec în anii ’80, în Berlin, un oraş sărăcăcios, divizat, cu periferii şi periferici vicioşi, singuri şi fără prea multe opţiuni. Am terminat cartea cu un soi de nelinişte epidermică şi m-am gîndit automat la Radu Afrim, la cum i-ar aduce el pe scenă pe Harry, pe Soja şi un urs mare de pluş, la cum s-ar interesa cu grijă de ei şi le-ar da o doză nouă de timp.
