Bookaholic

Deşi nu se consideră un scriitor, un cristian (pseudonimul lui Cristian Cosma, n. 1977), editor la Casa de pariuri literare, a publicat anul acesta un roman cu tentă autobiografică şi cu un titlu dacă nu provocator, cel puţin inconfortabil: Morţii Mă-tii. Un titlu-înjurătură, dar care trebuie înţeles mai ales literal, fiindcă chiar se referă la morţii din familia mamei, adică bunicii, dar şi la moartea tatălui. Înţelegem cumva de ce autorul respinge ideea de a face literatură: e vorba de o carte ca un gest de defulare, o carte ce pune în pagină amintiri proprii despre copilărie, despre bunici, despre primele experienţe amoroase – la modul amuzat şi chiar autoironic – ,şi urcă apoi spre adolescenţă şi studenţie, inclusiv până la primele sale slujbe, după încheierea facultăţii.

Un roman cu un aspect compozit, care povesteşte în cinci părţi – fragmentate, la rândul lor, în mici capitole – propriul drum către maturizare, spre căutarea unui sens al existenţei, dincolo de experienţele dureroase ale morţii bunicilor şi de toate eşecurile cu care se confruntă pe parcurs: „Între prima lecţie de engleză („My name is Cristi Cosma”) şi ziua de azi – notează autorul pe ultima pagină a cărţii –, nimic care să mă lămurească ce caut aici”

Şi totuşi, nu un răspuns te aşteaptă la finele unei cărţi, ci mai degrabă mulţumirea unei căutări sau, ca în acest caz, un sentiment de uşurare, eliberarea de o povară. O spune tot autorul, şi de data asta la începutul cărţii: „Aşa-s eu, când mi se pune pata. Cu cartea asta, la fel. Din momentul în care mi-am dat seama că nu pot să nu o scriu, am început-o. Şi, la naiba, oricât am tras de ea şi-am lăsat-o să zacă, m-a păcălit şi s-a scris singură. Trebuie să pun cumva capacul şi să scot afară sicriul, ducă-se unde s-o duce, dar să nu mai ţin mortul la vedere, să-l îngrop măcar într-un cimitir de cărţi cartonate”.

Romanul lui un cristian se citeşte uşor şi cu plăcere – îl recomand aici şi ca lectură de vară –, căci naratorul parcurge, pe rând, vârstele succesive ale copilăriei şi adolescenţei, iar secvenţele redate de el împrumută perspectivele vârstei cu pricina, dimpreună cu limbajul lor colocvial şi colorat. E un roman teenage de tipul romanului lui Salinger (De veghe în lanul de secară) – pentru a face referinţă la un clasic al genului din literatura universală – sau, de la noi, precum Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş ori Cum mi-am petrecut vacanţa de T.O. Bobe sau Tinereţile lui Daniel Abagiu de Cezar-Paul Bădescu. Eroul lui e dintr-o generaţie mai recentă, însă, decât aceea a lui Ovidiu Verdeş sau cea a lui T.O. Bobe şi Cezar-Paul Bădescu, şi totuşi nici cea mai recentă (autorul e născut în 1977); el apucă să-şi petreacă primii ani în comunism – vezi amuzantele scene de şcoală pe această temă – şi îşi începe maturizarea, confruntarea cu „câmpul muncii” la începutul anilor 2000.

Deşi un roman – într-o bună parte – al copilăriei şi în ciuda numeroaselor anecdote şi scene plinde de umor (vezi, de pildă, secvenţa „Cum se fac copiii?”), Morţii Mă-tii nu e o carte prea veselă, ba dimpotrivă – aşa cum îi spune şi titlul –, e o carte a pierderii inocenţei şi mai ales a luptei cu tot felul de spaime, începând cu frica de moarte (moartea bunicilor), continuând apoi cu frica generalizată a „epocii de aur”, tradusă în cazul lui în frica tipică multor „şoimi ai patriei din generaţia lui reţinută, ascultătoare, atent răbdătoare”.

Protagonistul acestor pagini e un băieţel vulnerabil şi sensibil – cel care ne priveşte de pe copertă, cu ghiozdanul lui de epocă (vintage!) –, pentru care figura mamei e însăşi garanţia protecţiei şi a iubirii. Iată un fragment: „Nu ştiu de ce am impresia că dimineaţa sunt mai înalt decât seara. Poate şi pentru că, uite, seara mă ascund singur într-un pat uriaş, de patru persoane, c-au dormit şi patru când au venit la noi. Şi patul e aşa de rece, cu tot covorul pus dedesubt. Mama o să stingă radiatorul când o să mă învelească, şi-o să arăt ca un covrig sub plapumă”.

Amintiri dintr-o copilărie petrecută în comunism – amintiri care, întâmplător, sunt şi ale mele: patul încălzit cu radiatorul înainte de culcare, şoimii patriei, pionierii, ghiozdanul pătrăţos etc. – care nu mai spun, deja, nimic celor de 20 de ani, reprezintă, poate, cel mult o picanterie sau un fel de exotism al unei epoci devenite, pentru ei, pură istorie…

Încă ceva legat de de acest roman: el nu e numai o defulare, o eliberare, o evocare biografică, ci şi un fel de răfuială cu foştii colegi şi prieteni de generaţie, aşa-numita „generaţie (poetică) 2000”. Un cristian avansează aici şi termenul de „generaţie MM” (de la „Morţii Mă-tii”), asta pentru a marca, de fapt, scindarea, ruptura ce s-a produs – cum se întâmplă adesea –, în interiorul unui grup care s-a făcut vizibil, în poezie mai ales, nu fără agresivitate, la începutul anilor 2000. De văzut, în acest sens, poemul polemic şi intertextual de la pp. 218-227, pe care autorul îl adresează foştilor prieteni de grup: „Prietenia grupului. Sau aşa credeam pe-atunci. Că nu mai ţin legătura cu niciunul dintre ei. Ianuş, Chiva, Cezar, Zvera, Ruxandra, Elena, Răzvan, Adi, Marius, Domnica. Ordine subiectivă. Mai toţi pierduţi, ajunşi sau ascunşi prin ceaţa literară. Poate e mai bine aşa”.

un cristian, Morţii Mă-tii, Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2012, 314 p.