O carte de istorie recentă ne pune pe tavă povestea aderării Romaniei la Uniunea Europeana şi ne invită să ne uităm în spate la uşa pe care am intrat, tocmai când ne pregăteam pentru o cură de somnolentă uitare. Iţele sunt politice, împletitura de birocraţie europeană la calup, cu noduri diplomatice din ministere serioase, cu români corecţi care ne scot din căcat atât cât reuşesc, toate legate strâns în fitil de profit, că de-aia îi zice Capitalism, nu?
Cum, necum, se face că am citit cartea în înghiţituri mici, cu reforme peste reforme, cu capitole de aderare în teancuri înalte, aranjate frumos prin birouri şi vitrine de ministere, care de care mai preocupate să îmbine bănetul european cu afacerile din bătătură şi să ne facă nouă ţara modernă cu dijma îndoită. Unde mai pui şi stolurile care populează Casa Poporului printre bâtlani veterani, că pe-acolo se deversează puhoiul de bănet comunitar, atât pre cât şi postaderare, în gâtlejurile înroşite ale cravatelor migratoare asemenea capitalului.
Broaştele din aparatul de stat nu se opresc din orăcăit când bate clopotul la Bruxelles, pentru că în burta aparatului se petrece efectul de conservă: lefuri decente şi de multe ori chiar bune, siguranța locului de muncă, CAR, concediu, ciubuc pe alocuri. Ele ascultă doar pe frecvenţa de la minister, iar ministerul poate fi roșu, portocaliu, verde sau albastru.
Reforma instituțională fără reformă politică într-o ţară în care principiul partidului-stat este aplicat de majoritatea clasei politice indiferent de culoarea mandatului este imposibil de pus în practică. În virtutea principiului partidului-stat, care se traduce clar prin sloganul proprietatea statului este proprietatea partidului aflat la guvernare, politicienii şi angajații aparatului vor cânta orice dictează partitura crailor de la Victoriei pentru a-şi face loc la pieptul tot mai darnic al României pe picior de aderare.
Integrarea mimată la minimum a fost goarna întâi a lui Năstase, care nu se putea lăuda cu cea mai modernă ţară, dacă ne gândim că în 2003 România avea un procent de oameni angajaţi în sectorul agricol de 44.4% şi numai 29.7% în servicii. Iar acest minim s-a petrecut pentru că, totuşi, ceva se vedea dureros de urât – protecţia instituţionalizată a copilului şi problema adoptiilor internaţionale.
Cu un PDSR rebranduit în PSD pentru că marele partid nu face nici o mişcare mai mare fără să-şi pună cravată nouă, s-a împrietenit rapid cu UDMR-ul să dea bine la prestij de pluralist călcat şi apretat şi s-au apucat ei de construit economie de piaţă la noi în bătătură, că economie de stat aveam la discreţie. Năstase a luat aminte la sfatul bunului Fotiadis, ministru al integrării europene: „aderarea la UE va fi mai puţin influenţată de închiderea tuturor capitolelor din acquis-ul comunitar, dar va conta în mult mai mare măsură evaluarea rezultatelor economice”.
Așa a apărut mersul cu ploconul prin Europa, să ne diseminăm şi noi cultura. De la început Uniunea Europeană a fost sfidată de jocul cu ploconul dus de guvernarea Năstase, dar membrii ei – cei importanți – s-au pus frumos la coadă că se dădea economie ceaușistă la tonă. Băiat stilat în drept internaţional şi drepturile omului, a ştiut să se organizeze excepţional când s-a pus problema cine şi cât drept are nevoie ca să facem ca aderarea să se întâmple la termen.
Şi cum Uniunea Europeană este un agregat opac cu multiple prize politice, diplomatice şi economice, ne cablăm direct unde trebuie în marea familie europeană şi zâmbim aprobator când e vorba de reformă, căci ştim bine că Uniunea ne vrea (a se citi Uniunea Europeana vrea să încheie procesul de extindere în Europa Centrala şi de Est cât mai repede şi cu succes – cum altfel ar putea să se împlineasca utopia paneuropeană?).
Ne-am împrietenit repede cu cei mai buni prieteni ai prietenilor noștri americani, draga şi mereu atenta Mare Britanie, și i-am oferit în dar o mare gaură din economie pentru protejatul ei scump, Prințul Oțelului (Arcelor Mittal). Pentru Suedia am achitat o datorie istorică. Am pus bazele unei prietenii cu Berlusconi pentru care foarte multe familii române ar trebui să-i fie recunoscătoare. Și ca să se asigure că nici nu supără UE aducându-i și pe moldoveni la masă (poarta Europei era deschisă şi pentru ei, odată cu ridicarea vizelor pentru cetăţenii români), a pus de un contract de securizare a granițelor de 800 de milioane cu EADS (European Aeronautic Defence and Space Company). Un cadou frumos tare am pus deoparte pentru americani: Bechtel a primit un contract de 2.5 miliarde de dolari pentru 450 km de autostradă; în timp ce Germania a primit contracte bune de modernizare în aeronautică și transport de energie electrică.
Măcar ne-am luat instalații germane! Și-am mai pus și de-o autostradă cu francezii de la Vinci, dar să nu vă închipuiți că astea toate s-au făcut cu licitație! Nu! A fost pe principiul: luăm de-aici și dăm dincolo, ne punem bine și cu unul, și cu altul! Bine, bine, dar economia de piață liberă nu înseamnă licitație, contracte publice? Să fim serioşi: noi ne-am pregătit aici, avem porție pentru toată lumea, și dumneavoastră veniţi cu mofturi, vă bateți joc! Vreți să le dăm așa, care dă mai mult, să ia unii tot și alții nimic? Şi am făcut cum am ştiut mai bine.
În țară treaba nu mergea bine nicicum, partidul creștea mare-n primari de provincie, presa care cârâia era pusă la zid de Armată, modificarea constituției trecea prin urna mobilă, că pe-acolo cică-i cel mai rapid, reformele abia se mișcau, mai puțin la Justiție unde nu se mișcau deloc, pentru că acolo se folosea sistemul dosarelor și Cine are dosarul, mâinile sus toată lumea! Nu mișcă nimeni! Dar eram economie de piață funcțională, baronii locali făceau partidul de căcat, Patriciu mai cumpăra o rafinărie și noi mergeam fără viză-n Europa.
Tom Gallagher dă patru capitole pentru bătaia pasului pe loc, ca să afli cum s-au cheltuit fondurile de preaderare, cum s-a încercat reforma administrativă, reforma justiției și cum am dat-o din UE-n NATO și invers în chestiunea adopțiilor internaționale, de era să ne pierdem și de clasa ultimilor intrați. Dar nu, Uniunea ne zâmbea orb și ne tolera obrăzniciile și ne chema la ea, la data de 1 ianuarie 2007, să fim numaidecât acolo, să nu carecumva să ne-o luăm în cap că ne paște clauza de salvgardare, auzi!
S-a schimbat președintele în 2004 și s-au schimbat și ministerele. Aparatul a rămas același, doar ce-a comutat pe culoarea ministerelor. Și-au ținut de-au făcut economie de piață din economie de stat, cu clauza de salvgardare între ochi. Și i-au făcut și pe alții oameni de capitalism, că tot erau ei băieți deștepți, meritau și ei ceva.
Doar un singur ministru, Monica Macovei, a păzit de minunea de salvgardare, ce rușine ar fi fost să te mai amâne un an că ești prea corupt. Și a fost pe dos până la capăt, ajungând să recunoască într-o ședință de guvern într-un ianuarie 2007 că „Acesta este un guvern corupt”, dar ei au fost atât de tari că i-au întors reforma. Şi au spus stop!
Și mai pe înţeles, Deceniul pierdut al României de Tom Gallagher aduce multe detalii picante din cariera figurilor politice autohtone și relatează momente hilare din perioada negocierilor (ploconelilor). Ni se dau câteva portrete clare de politicieni şi oameni de afaceri din peisaj, imagini relevante ale atitudinii UE care viza europenizare și un sumar aspru al comportamentului oportunist al Bucureștiului, hotărât mai degrabă să livreze o porție de eurobalcanizare.
