Acum puțin timp cei de la Goodreads (un fel de Facebook pentru bookaholici) s-au întrebat de ce oamenii părăsesc, la un moment dat, cărțile. Pornind de aici, au cuprins într-un tabel cinci statistici: ”Care sunt cele mai abandonate cinci cărți pe Goodreads”, ”Top cinci cărți clasice părăsite”, ”Ce anume dintr-o carte te face să o lași înapoi pe raft?”, ”Ce te ține acolo?”, ”Când abandonăm o carte”. Mai jos, vom vedea răspunsurile la aceste categorii, împreună cu părerea mea despre acest ”fenomen”.
Rezultatele sondajului realizat de Goodreads spun că:
– 46.4% dintre cititori abandonează o carte pentru că acțiunea este lentă și plictisitoare, 18.8% dintre utilizatorii Goodreads spun că renunță la carte pentru că este scrisă prost, iar 0.5% pentru că aceasta este imorală;
– 38.1 % dintre oameni termină întotdeauna o carte, indiferent de câte ori a fost tentat să o lase sau chiar a lăsat-o (se revine); 27.9% renunță la carte între 50 și 100 de pagini, iar 15.8% până în 50 de pagini;
– motivul pentru care majoritatea cititorilor continuă să citească o carte este pentru că aceștia cred în regula de a termina ce au început (36.6%) sau pentru că trebuie să știe ce se întâmplă (25.2);
Puteți consulta complet graficul de la Goodreads în imagine:
Oricât de simpatic este realizată ancheta printre cititorii de pe platforma Goodreads, am rezervele mele în ceea ce privește procentele la care s-a ajuns. Nu pot să cred că majoritatea oamenilor termină o carte no matter what. Îmi pare rău, eu chiar cred că mă număr printre bookaholicii răbdători și, totuși, nu duc lectura la bun sfârșit întotdeauna. Unde mai pui că trăim în secolul nebun, obișnuiți să dăm sute de clickuri pe zi și să părăsim un articol după primele rânduri dacă nu ne-a atras.
Motivele pentru care renunțăm la unele cărți sunt, pe de altă parte, destul de aproape de adevăr.
Ceea ce mi s-ar fi părut și mai interesant ar fi fost să se vadă cu ce senzații rămân cititorii după ce părăsesc o carte – dacă tot vorbim de o psihologie a abandonului. Voi dezvolta.
Problema părăsirii unei cărți m-a preocupat din adolescență – asta pentru că, până atunci, nu mi-am pus nicio întrebare; dacă nu îmi plăcea o carte, o lăsam fără nicio remușcare. Cumva, din liceu încoace, lucrurile s-au schimbat: am început să mă lupt cu volumele care nu m-au cucerit de la primele pagini, încercând să le dau șansă după șansă. Iar când efectiv nu mai puteam și decideam să o pun înapoi pe raftul bibliotecii mele, eram cuprinsă de vinovăție. Și astăzi sunt, când scriu aceste rânduri, pentru că m-am hotărât să abandonez o carte pe care mă chinui să o citesc de mai bine de trei luni. Culmea, de obicei, renunț la cărți abia după jumătate, uneori chiar spre sfârșit, când constat că plăcerea de a citi a scăzut din ce în ce mai mult, în funcție de timpul petrecut cu ”povara” respectivă.
Vinovăție și frustrare, cam asta e. De cele mai multe ori când părăsesc o carte mă întreb dacă nu cumva nu am înțeles eu despre ce era vorba sau poate că după pagina două-sute-nu-știu-cât povestea se schimbă cu 360 de grade, se transformă; sau poate nu sunt suficient de capabilă să înțeleg un experiment literar, o proză altfel; sau poate nu am citit cartea respectivă la momentul potrivit sau sau sau la infinit. Nu știu voi cum sunteți, dar pe mine mă indispune să nu pun capăt unei lecturi. Mă deprimă și, după ce o fac, simt nevoia să mă avânt rapid într-altă poveste, care, poate, va fi bună și mă va bucura descoperirea și citirea ei.
De cele mai multe ori, sperăm. Următoarea sau următoarea următorii va fi o carte bună, ne va năuci. Dar, în ceea ce mă privește, de fiecare dată când mă voi uita prin bibliotecă să-mi aleg o carte o voi vedea pe cea abandonată (pentru că, de obicei, le las la teancul de necitite) și-mi voi face procese de conștiință, știind că nu voi reveni prea curând la ea.
Și atunci vă întreb: ce facem cu toate volumele pe care nu le-am dus la bun sfârșit? Ce se întâmplă cu ele? Voi le mai dați o șansă, după o perioadă de timp? Le reluați de unde le-ați lăsat? Eu nu. 90% dintre cazuri nu mă mai întorc, sunt precum mamele care-și părăsesc copiii fără să se mai uite înapoi (știu, am dus la extrem 🙂 ). Și, dacă în 10% dintre situații le reiau, niciodată nu încep lectura de unde am lăsat-o, deși semnul de carte este probabil încă acolo.
Voi vă simțiți vinovați după ce ați părăsit o carte? Dacă nu, atunci ce senzații aveți?
Sursă imagine principală: docstoc.com
🙂 Nice. Eli, sa stii ca 2 dintre cartile “care n-au avut noroc in viata ” din Top 5 – Classics sunt si pe lista mea. Ulysses si Moby Dick. Pur si simplu n-am putut! :))
Mulțumesc :). Într-adevăr, Ulise e absolut criminal, nici eu nu am putut să termin cartea …
Eu am abandonat acum doua zile Raiul gainilor, fara nici o urma de remuscare. Am ajuns in acel moment al vietii in care daca dupa ce citesc citeva zeci de pagini (in cazul asta 50) si nu simt nici o tragere de inima sa continui, mi-e perfect egal ca o fi vreo capodopera sau ca autorul e cine stie ce nume important. Si in cazul de fata nici nu e vorba de asta. Nici eu nu cred in I always finish no matter what! C
E cam fain să nu ai remușcări :). Deși nu are legătură, mie chiar mi-a plăcut ”Raiul găinilor” – totuși, nu mai mult decât ”În iad toate becurile sunt arse” sau ”Sunt o babă comunistă!”.
Eu am fost invers, eram un copil foarte constiincios si putin compulsiv, asa ca daca incepeam o carte trebuia neaparat s-o termin, fie ca imi placea sau nu. Intr-o zi printr-a 5-a, profa de romana m-a intrebat ce citesc. Am zis, Niels Holgersson. “Si iti place?” I-am spus ca nu prea. “Pai si ce mai stai, treci la altceva, pierzi timpul de pomana!” De atunci abandonez orice fara regrete. Rareori ma intorc, dar sunt sanse mai mari daca e non-fictiune. Cateodata descopar ca unele carti mi-au displacut pentru ca pur si simplu nu aveam chef de ele in momentul respectiv. Cand si daca le reiau ajung sa-imi schimb parerea initiala.
Eu nu am avut parte de o experiență de tipul ăsta, dimpotrivă. Dar e adevărat că, dacă mă întorc la cărțile la care am renunțat cândva (foarte rar), atunci îmi schimb părerea.
Nicio carte nu trebuie terminată doar pentru că a fost începută. (nu mai ştiu cine a spus-o) 🙂
In legatura cu majoritatea de cititori care au declarat ca termina o carte, orice ar fi: nici eu nu am incredere in general in sondaje, chiar deloc uneori. In cazul acesta, poate ca multi dintre cei care au raspuns nu sunt cititori in adevaratul sens al cuvantului, ci doar cand li s-a impus lectura (in programul de studii), si atunci normal ca a trebuit sa si termine cartea neplacuta. Altfel ar fi gasit o metoda de a evita lectura in primul rand. Cat despre remuscari: daca totul se reduce la gusturi si ce ne plictiseste sau nu, de ce sa mai avem remuscari? Trebuie sa ne placa orice, trebuie sa ne placa tot? Mi se pare ca e ca si cu un joc, iti place sau nu Monopoly (clasic), nu trebuie sa il joci pana la sfarsit, poti sa renunti de la inceput. Sau cu un tablou, sa ne simtim vinovati daca nu stam ore in sir in fata unuia care nu ne spune nimic, pentru a-i cauta sensul sau frumusetea? Ca exercitiu, uneori, poate e bine, dar sa nu exageram. Avem totusi o gramada de alte motive bune sa ne simtim vinovati in epoca in care traim.
În ce mă pivește, mă revoltă traducerile proaste. Și editurile care le „avizează”. Am abandonat, de curând (fără nici o remușcare!), „Du-te și pune un străjer” (Harper Lee). Care m-a dezamăgit crunt. N-o să mai citesc în veci o carte tradusă de Ariadna Ponta (despre care nu știam nimic, acum știu totul :)).