Vă mai amintiți gumele Turbo și surprizele cu mașinuțe pe care, până la urmă, după ce completam colecția, le jucam la lipa? Vă mai amintiți oracolele cu răspunsuri standard, cu serii întregi de idem-uri pe o singură pagină și câteva răspunsuri originale, dar absurde în inocența lor? Dacă vi se întâmplă să vi se facă dor de zilele lungi ale copilăriei, a căror densitate devenea plictisitoare, atunci vă recomand să citiți Strada, romanul lui Adrian Chivu.
Cartea este scrisă la persoana I de un puști de 11 ani, Traian, care povestește dintr-o suflare, renunțând la semnele de punctuație, aventurile lui zilnice alături de colegii și de vecinii de pe stradă. Limbajul este cel al puștilor din anii ʼ80, ceea ce aproape că ne obligă la o lectură de identificare. Personajul principal trăiește experiențe banale, de la faptul că se îndrăgostește de o fată mai mare doar pentru că este extrem de frumoasă până la certurile aproape cotidiene cu sora lui, de la cozile interminabile din fața alimentarei, unde așteptai uneori fără să știi măcar ce se bagă, până la colindatul prin șantierele blocurilor aflate în construcție.
Însă, spre deosebire de mulți dintre puștii generației respective, Traian are și un lucru aparte – un unchi care devine strigoi! Desigur, aceasta este ipoteza lansată de Mircea, prietenul detectiv al lui Traian, care rezolvă, în acest fel, misterul dispariției de acasă a unchiului. În mintea celor doi copii, mătușa lui Traian și-a ucis soțul, ajutată fiind de mama copilului, iar acesta s-a întors din morți pentru a comite crime până în momentul în care cadavrul îi va fi descoperit și el va avea parte de o înmormântare creștinească, moment în care-și va putea găsi liniștea. Scenariul celor doi copii cunoaște o evoluție spectaculoasă, care nu poate fi întreruptă de intervenția niciunui adult. Toți puștii de pe stradă sunt convinși că așa stau lucrurile și elaborează planuri complicate pentru a-i proteja pe oamenii din cartier.
Savoarea romanului este dată de naturalețea cu care Traian descoperă lumea și pe sine fără a-și da seama ce i se întâmplă. Frica primei experiențe erotice, dorința de a afla diferențele anatomice dintre băieți și fete, lipsa de interes pentru dorințele fetei de care s-a îndrăgostit pentru prima oară (care trebuie să-l iubească pentru că el o iubește și pentru că așa vrea el), incapacitatea de a-i înțelege pe adulți, deși prezența mătușii îi este pe plac, prima beție, iubirea pentru fotbal și indiferența față de locul și intrumentele cu care se joacă, dar, mai ales, nevoia de a fi pe stradă pentru a nu se plictisi, dragostea pentru colecțiile de timbre și schimburile făcute cu ceilalți puști din gașcă, bătăile cu cei din Băneasa, cartierul alăturat, plictiseala de la filmele de dragoste, preferate de mamă și de soră filmelor cu bătăi dorite de el, întrebările despre tatăl său, pe care nu a avut șansa să-l cunoască, și naturalețea cu care-l acceptă pe tatăl vitreg, singurele sale probleme fiind legate de faptul că trebuie să-l introducă pe fratele vitreg în grupul lui de prieteni, toate acestea sunt întâmplări care ne amintesc de copilăria pentrecută în România din ultimul deceniu de comunism. O lume plină de nostalgii, în care de multe ori ne bușește râsul amintindu-ne detalii din propria copilărie.
Spre deosebire de romanul lui T.O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanța de vară, care are o miză similară, Strada lui Adrian Chivu aduce și o notă de tristețe. Umorul relatării este întrerupt de secvențele în care cruzimea realității acelor vremuri ne revine în minte. Mai mult, deși Traian nu înțelege deciziile adulților din jurul său, povestește discuțiile pe care le are cu aceștia și conflictele care survin între ei, permițându-ne astfel accesul, dintr-o poziție mai îndepărtată, la tragismul existenței lor. De la mătușa nesatisfăcută sexual la mama care se vede nevoită să se căsătorească cu un bărbat „de familie” pentru a-și putea crește copiii.
Iar pierderile stupide și de neînțeles din final, care nu-l afectează pe puștiul care nu poate înțelege încă absența, fac ca întreg acest univers să fie, în ciuda umorului și lejerității aparente, derizoriu și absurd. O lume în care familiarul se poate pierde într-o secundă de neatenție, după ce cu greu a fost cucerit. Și o minte de copil care nu înțelege sensul schimbării, ci se rezumă doar la a observa modificările și la a le accepta fără a-și pune probleme.
Microuniversul stradal poate fi înțeles și ca o imagine a lumii încremenite în comunism, în care nimeni nu era educat să perceapă schimbarea, căci nimeni nu mai avea încredere că aceasta va veni. Puterea pe care Marcus o aducea grupului este pierdută înainte de a fi însușită ca trăsătură definitorie a găștii. Cel mai îndemânatic și cel mai inteligent copil dispare din acest peisaj în care dialogul este scindat și în care înțelegerea poate fi dobândită doar empiric. Și sentimentul permanent al unei stabilități de neclintit, al unui timp static, a cărui greutate este mai mare decât timpul normal al copilăriei, cel deja foarte apăsător prin nemișcarea lui, căci lui i se adaugă, privind retrospectiv, densitatea timpului istoric, al unei epoci a stagnării în aceleași tipare.
Strada este un microunivers în care destinele se repetă. În casele tuturor copiilor se găsesc aceleași obiecte. Mobila arată la fel, mâncarea este aceeași, părinții spun și fac aceleași lucruri. Deschiderea către nou și personal, cum ar fi adidașii originali ai lui Cip, pare utopică, dintr-o lume în care nu poți pătrunde. Și, cum nu avem niciun motiv să credem că această stradă nu se repetă la nesfârșit în întreaga țară, după cum ne-o confirmă amintirile din copilărie, avem de-a face aici cu o imagine naivă și candidă a unei Românii sufocate de un regim politic al duplicării la masă largă pe care nu știu dacă copiii de azi îl mai pot percepe. Nu le putem dori decât să citească pentru a vedea cum a putut fi și altfel.
