În conservatorii anii ’40-’50 din America, nu era nevoie de prea mult ca să scandalizezi opinia publică, pudibonderia şi ipocrizia făceau legea, în încercarea de a menţine o faţadă a bunurilor moravuri. Aşa că scrierea unui roman în care vorbeşti explicit, fără ocolişuri şi eufemisme, despre homosexualitate era garanţia căderii dacă nu în dizgraţie, măcar în centrul negativ al atenţiei. Dar Gore Vidal a sfidat regulile nescrise ale epocii sale şi, în 1948, în romanul Oraşul şi stâlpul, a abordat unul dintre cele mai puternice tabuuri de atunci (şi poate şi de acum, prin unele zone ale lumii) – homosexualitatea, despre care, spune Vidal, se credea „că era o formă a unei boli mintale, care îi afecta în special pe artiştii specializaţi în decoraţiuni interioare şi pe balerini”. Gore Vidal avea o mentalitate de neacceptat pentru acele vremuri, când era de neconceput că „alegerea unui partener este o chestiune de gust şi nu o lege divină sau «naturală»”.
Gore Vidal, eseist, romancier, dramaturg şi scenarist, a participat în al Doilea Război Mondial, apoi s-a implicat în viaţa politică şi nu s-a sfiit să-şi ascundă preferinţele atât pentru femei (Anaïs Nin a scris, în cartea sa de memorii, despre o presupusă legătură între cei doi, pe care Vidal însă a negat-o), cât şi pentru bărbaţi (a avut un partener de lungă durată, Howard Austen, cu care a fost timp de mai bine de cincizeci de ani).
Gore Vidal a scris romanul Oraşul şi stâlpul la vârsta de 21 de ani, când deja semnase încă două romane (Williwaw şi In a Yellow Wood), şi mărturiseşte că ceea ce l-a inspirat să scrie a fost impulsul de a juca mai riscant:
Voiam […] să încerc ceva ce nici un american nu mai încercase până atunci. Am hotărât să cercetez lumea homosexualilor (pe care o cunoşteam ceva mai puţin bine decât mă prefăceam) şi, între timp, să demonstrez că relaţiile între homosexuali sunt «naturale»”.
Mai mult de atât, în Oraşul şi stâlpul, Gore Vidal arată că noţiunea de homosexual nici nu desemnează ceva ce ţine strict de o înclinaţie biologică şi/sau psihologică, ci mai degrabă de contextul în care se află un om, de conjunctura care poate favoriza o apropiere altminteri de neimaginat. În opinia lui Vidal, toţi oamenii sunt bisexuali, iar personajele sale masculine au mai toate viaţă dublă: se căsătoresc sau au relaţii cu femei, pentru a păstra aparenţele, dar caută mereu să se pună în situaţii favorabile întâlnirii cu alţi bărbaţi. Există un singur perisonaj hetero, tatăl lui Jim Villard, dar acesta e portretizat aproape caricatural, un om vederi înguste, insensibil şi plat.
Pentru Jim Villard, elev de liceu într-un orăşel din Virginia, excelent tenismen, descoperirea înclinaţiei sexuale e favorizată de prietenia cu Bob Ford, un coleg mai mare cu un an decât el, un sportiv la fel de bun, care, după terminarea liceului, pleacă pe mare, cu diverse slujbe, totul din dorinţa de a experimenta cât mai mult. Jim plănuieşte să-l urmeze, peste un an, dar drumurile lor se separă, iar Jim rătăceşte prin lume cu nostalgia singurei apropieri umane reale pe care a avut-o.
Pleacă pe mare, apoi devine iubitul unui actor celebru de la Hollywood, pe urmă începe o relaţie cu un scriitor, încearcă să aibă o relaţie şi cu o femeie, dar nu poate, se înrolează în armată, e aproape de moarte, dar reuşeşte să supravieţuiască şi, devenit din nou civil, se întoarce la ceea ce se pricepe cel mai bine: să joace şi să fie instructor de tenis.
Toate aceste aventuri în care Vidal îşi aruncă personajul sunt însă doar subterfugii, momente suspendate în aşteptarea adevăratei împliniri, consideră Jim, care va fi dată de reîntâlnirea cu Bob, cel care îi apare, cu trecerea timpului, într-o notă din ce în ce mai idealizată.
Dar mult-aşteptata revedere îi destramă lui Jim iluzia şi, în faţa unui Bob care pare să nu-şi mai aducă aminte unicul lor moment de intimitate din liceu şi care se încadrează perfect în tipologia provincialului convenţional al anilor ’50, Jim aproape îşi pierde raţiune şi face un gest extrem – vă las să-l descoperiţi, pentru că este momentul culminant al romanului, cel care, deşi încheie naraţiunea, îi dă o nouă perspectivă.
Este o proză simplă şi dură, aşa cum însuşi Vidal şi-a dorit să realizeze, şi care îmi aminteşte de scriitura lui Fitzgerald: fără înflorituri şi care să poată să deconstruiască clişeul homosexualităţii, aşa cum era privită în anii ’40-’50. Vidal demască o lume în care homosexualitatea nu e nici pe departe „deviaţia” artiştilor, ci o trăsătură întâlnită indiferent de profesie sau de formaţie, inclusiv în structurile considerate cele mai „masculine”: marina şi armata. Evident, apare conturată şi lumea artiştilor, cu petrecerile frivole şi cu homosexualii-clişeu, cei extrem efeminaţi şi ostentativi în gesturi, şi alături de care sportivul Jim nu are cum să se regăsească.
Interesantă la Vidal este chiar lipsa unei drame interioare: nici Jim, nici Bob şi nici toţi ceilalţi homosexuali – sau cei care au cochetat măcar cu gândul de a se apropia de cineva de acelaşi sex – nu au probleme de conştiinţă sau de acceptare a înclinaţiilor lor. În afară de Bob, care oricum consideră că relaţiile homosexuale sunt ceva firesc pentru băieţi, nu şi pentru bărbaţi, nimeni nu încearcă să-şi reprime „firea”, să fugă de adevăratul eu, nimeni nu este inhibat să experimenteze. Singura grijă este păstrarea secretului faţă de familie sau de cei apropiaţi.
Dincolo de problema homosexualităţii, programatic abordată de Vidal, Oraşul şi stâlpul este şi o poveste de dragoste, o poveste a aşteptării şi a dezamăgirii date de iluzia că iubirea poate să supravieţuiască şi atunci când oamenii sunt despărţiţi de ani, de evenimente, de războaie. Dacă e un mit pe care Vidal îl păstrează în cartea sa, acela e că nu poţi iubi cu adevărat decât o singură dată şi că totul, cu bune şi rele, trebuie explicat pornind de la acea iubire.
Gore Vidal, Oraşul şi stâlpul, traducere de Cornelia Bucur, Editura Univers/Colecţiile Cotidianul, 2008.
