E cît se poate de adevărat că poezia făcută din concret şi tranzitoriu poate eşua într-un reţetar plictisitor, cum se întîmplă şi cu minimalismul tras în serie în nenumărate încercări în proză, cum se întîmplă, de fapt, cu orice formulă împrumutată şi prost ajustată. În poezie, formulele de împrumut sînt parcă şi mai vizibile, acolo e greu să trişezi fără să se vadă şi din motivul ăsta oamenii încep să caşte cînd aud, din nou, despre o aşa numită poezie a concretului.
Carlos Drummond de Andrade e un poet brazilian (Dinu Flămând, cel care l-a tradus în română scrie despre poezia lui ca despre un moment, asemănător cu momentul Pessoa, sau cu momentul T.S Eliot) care ne poate aduce aminte cît de plină poate fi poezia asta săracă, imundă, făcută din cuvinte fără domiciliu stabil în Panteon. Mai ales dacă e un tip de poezie de ruptură, un fel de gest care nu e încă terminat, care nu e încă posibil, la care poetul vrea să ajungă:
Aş vrea să scriu un poem mai dur
Cum niciodată un poet n-a îndrăznit
Aş vrea să pictez un sonet obscur,
Sec, ermetic, dificil de citit
Şi aş vrea ca sonetul acesta, pe viitor
Să nu-i inspire nimănui veselie.
Iar cu acest răutăcios aer imatur
Să ştie totodată şi să fie şi să nu fie.
În Maşina lumii şi alte poeme, ruptura de convenţie nu se traduce prin nihilism şi nici prin refugiul într-o formulă abstractă, ermetică. Ce scrie Carlos Drummond de Andrade e mai degrabă un soi de afirmaţie foarte concret articulată, în care se vede clar, în ciuda tuturor refuzurilor, încrederea în limbaj, încrederea într-o ordine posibilă, chiar dacă ea aduce, fără excepţie, suferinţă („Mă pregătesc temeinic să sufăr/ aşa cum alţii se pregătesc să devină medici sau avocaţi“ scrie în finalul poemului „Amor, straniu semnal”).
Ce se regăseşte în această antologie, în ciuda etapelor diferite din care Dinu Flămând a făcut selecţia, e o formă de situare în lume care chestionează, tensionat, un raport de forţe (metafizic, dar şi contingent) din care cei mai mulţi dintre noi ies prost. Cu falia asta de inadaptaţi se simte solidar, cum afirmă, pe urmele lui Whitman, într-un poem dedicat lui Charlie Chaplin, vagabondul, „Cîntec pentru omul din popor Charlie Chaplin“:
Vorbesc în numele meu cei pe care justiţia i-a abandonat, săracii cu duhul
cei care sunt nişte paria, faliţii, mutilaţii, schilozii, cei daţi la o parte
oprimaţii şi singuraticii, nehotărîţii, liricii, visătorii,
iresponsabilii, cei copilăroşi, cei mîngăiecioşi, pateticii şi nebunii
Şi face acelaşi lucru, dar mai incisiv, problematizînd mai adânc, într-un poem lung, Favelariu naţional, poem care iese, ca multe altele incluse în volum, din suflul oraşului Rio şi al favelelor lui supurînde. Îi e teamă, dar nu de lama cuţitului şi nici de împuşcăturile prin care se face legea acolo. Teama lui e una care roade conştiinţa:
Teamă că tu simţi cît sunt eu de vinovat
şi cît de vinovaţi suntem cu toţii de prea puţină sau deloc frăţie.
A fi fratele cuiva costă,
Costă să renunţi la privilegii
şi să împarţi cu cineva planta de dreaptă egalitate.
Antologia include, cum spuneam, poeme din volume care ţin de etapele vizibil diferite. Sînt multe poeme-manifest, monologuri în care se lămureşte propriul raport cu poezia, poeme transparent-autobiografice. Sînt apoi poeme de dragoste, la rîndul lor mai timpurii sau mai tîrzii, poeme care mitologizează sau supralicitează nişte „te iubescuri“ obsesionale sau poeme-definiţii, care plasează dragostea într-o zonă a indicibilului, a misterului, din punctul meu de vedere dintre cele mai neinteresante din volum.
Pentru primul caz, lămuritoare sînt cîteva versuri din poemul „Vreau“, dintr-un volum din 1973, Impurităţile albului: „În clipa în care nu îmi mai spui: / Te iubesc, /ştiu în mod inexorabil /că ai încetat să mă mai iubeşti/ şi că niciodată înainte nu m-ai iubit“. Cele mai puţin rezistente, cum spuneam, ar fi cele în care începe să conceptualizeze, să definească, cele în care afirmă răspicat o anumită formă de cunoaştere care nu mai lasă loc de indeterminare sau de ezitări : „Iată ce e iubirea: cîştigul neprevăzut/ un dar subteran şi strălucitor,/ lectura unui fulger misterios/ care, odată descifrat, încetează să mai existe“(din „Iubirea şi vremea ei“).
Poezia lui Andrade e o bună ocazie de a observa încotro poate să ducă un meşteşug strict literar cuplat strîns cu o viziune asupra lumii care presupune problematizare, expunere, riscuri, dar în primul rînd atenţie. Foarte mult din gîndurile cu care acest poet a operat realmente o ruptură cu convenţiile, încă de la debut, sînt imprimate în prima parte a unui poem care se numeşte „Mînă de mînă“. E aici o radicalitate a afirmaţiei şi o vitalitate de care poezia de azi are, încă, foarte mare nevoie.
Eu nu voi fi poetul unei lumi apuse.
Dar nici nu voi cînta lumea de mîine.
Eu sunt legat zdravăn de viaţă şi îmi privesc semenii.
Ei stau tăcuţi, dar nutresc mari speranţe.
Aflat printre ei, scrutez enorma realitate.
Prezentul este atît de uriaş, să nu ne îndepărtăm.
Să nu ne îndepărtăm prea mult, să mergem mînă de mînă.
Maşina lumii şi alte poeme a apărut la Editura Humanitas Fiction, în traducerea lui Dinu Flîmând, care a semnat prefaţa şi notele şi a organizat tabelul cronologic.
