Decupări, replieri, simboluri repetate și un mare text care se tot rescrie. Așa s-ar putea rezuma scriitura lui Jorge Luis Borges, autorul care este de părere că perspectiva cititorului este cea care rescrie la infinit același text. Literatura repetă la nesfârșit aceleași câteva teme, singurul lucru care se modifică fiind timpul scriiturii și al lecturii. Temele principale folosite de Homer se regăsesc în operele contemporane. Totuși, perspectiva este alta. Borges este fascinat de această idee a textului care se scrie la nesfârșit, al acelorași simboluri care sunt reutilizate de la o epocă la alta, de ideea că doar pierzându-ne în această relectură a textului care se rescrie la fiecare citire vom ajunge să înțelegem textul suprem, una dintre obsesiile scriitorului argentinian.Cele șaptesprezece povestiri fantastice cuprinse în volumul Aleph urmăresc fix această obsesie a regăsirii simbolului care să redea cel mai precis divinitatea. Tocmai de aceea în fiecare din aceste proze scurte simțim aceeași dorință pătimașă a autorului de a reuși să redea, în doar câteva pagini, prin utilizarea unui stil ermetic, simbolic, inter- și metatextual, întregul univers și forța sa de atracție. Ambiția întregului ia forme din cele mai variate, de la mitul nemuririi până la mereu prezentele labirinturi. Borges reanalizează doctrinele religioase, filosofice și întreaga literatură de până la el și o redă cititorului contemporan ca un aglomerat simbolic ce poate fi înțeles de inițiați.
Toate aceste proze scurte au un aer fantastic, căci cum altfel ni s-ar putea revela divinitatea? Neînțelesul este doar semnul incapacității noastre de a transcende lumea fizică pentru a ne putea concentra asupra imaginii de ansamblu, o imagine uneori ciclică, care amestecă focul și apa, alteori sferică, precum Aleph-ul zărit în cel mai neașteptat loc din lume.
Însă tot acest fantastic face parte din viețile noastre și este, pentru Borges, mijlocul prin care divinitatea ne invită să o cunoaștem. Desigur, cunoașterea aceasta nu poate fi una rațională, căci mintea umană este mărginită, ea este una a încrederii, a acceptării existenței stării de miracol. Iar miracolul lui Borges se manifestă întotdeauna prin imagini holistice. Divinitatea se dezvăluie în absurditate și o face plenar. Ceea ce are în plus proza scurtă a lui Borges față de textele mistice este tocmai stupoarea care-l caracterizează pe cel care a văzut nevăzutul. Omul rămâne paralizat în fața plenitudinii și, de multe ori, nu reușește să-și dea seama dacă experiențele pe care tocmai le-a trăit aparțin visului sau realității. Autorul argentinian găsește că există o foarte puternică legătură între vis și revelație. Pe lângă anamneza platonică, o astfel de opinie poate fi pusă și pe seama reacțiilor fizice, căci vederea întregului este o experiență paralizantă.
Simbolul labirintului este poate cel mai prezent în carte, alături de cel al dublului. Pierderea identitară și confuzia în fața lumii materiale care pare să se disipeze în absurd sunt moduri în care ne putem apropia de descifrarea marelui mister. Suntem noi fețe ale unui dublu pierdut în alt univers, poate chiar în cer? Are sufletul consistență materială, lăsând la iveală, asemenea trupului, semnele timpului? Și dacă așa se întâmplă, care este responsabilitatea noastră față de acest dublu pe care nu-l cunoaștem, ci doar îl bănuim? Iar, dacă fiecare om are un dublu, nu ar fi atunci de crezut că și Dumnezeu se înfrățește cu Diavolul în lumi paralele? Perspectiva bogomilică, chiar dacă este arsă pe rug în cazul lui Ioan din Panonia, cel acuzat pe nedrept de invidiosul Aurelian din „Teologii”, se regăsește la finele povestirii, când, ajunși la Judecata cea de Apoi, cei doi sunt considerați unul singur de Dumnezeu.
În „Nemuritorul”, naratorul cel plecat în căutarea vieții fără de moarte dintr-o simplă curiozitate care bănuim că ar fi dublată de plictis, cel care este fascinat de Homer și folosește adeseori în text referințe la poetul antic, se trezește în fața lui Homer însuși, devenit nemuritor. Cum personajul stă într-o permanentă meditație și nu se îngrijește de sine în niciun mod vizibil, naratorul îl ia, la început, drept un sălbatic. Desigur, dezvăluirea tainei vine tot ca o soluție exterioară, căci, aflați în mijlocul deșertului, în Orașul Nemuritorilor, cei doi se trezesc deodată sub un șuvoi de ploaie.
Deși nemuritor, fizicul lui Homer reacționează în fața acestei surprize și, pentru câteva clipe, reușește să se concentreze la omul care-i tot pune întrebări. Miracolul lumii fizice destrămându-se repede, și acesta părăsește iar timpul prezent pentru a se întoarce la meditația care durează de mii de ani, lăsându-l pe naratorul devenit doar de curând nemuritor să se bucure de farmecul acestui dar. După câteva sute de ani însă, naratorul începe să caute lacul care te transformă înapoi în muritor. Găsirea căii către divinitate coincide cu pierderea de sine.
Dumnezeul lui Borges are tot atâtea fețe câte religii sunt și vor fi, el este Textul care reunește textele întrgii lumi din toate timpurile, este un Dumnezeu care se modifică de la lectură la lectură, de la scriere la rescriere, păstrând mereu aceleași trăsături, modificându-și mereu însă fața.
Sofisticate și extrem de culte, prozele lui Borges sunt fascinante, deși greu de descifrat. Singura problemă cu acest scriitor este că, odată ce-ți intră-n minte, nu te vei mai putea abține de la a nu reciti totul la nesfârșit.
