Bookaholic

Sunt momente când nu pot să-i ascult. Simt că frumuseţea de acolo m-ar distruge, că mi s-ar întâmpla ceva iremediabil rău şi că nimic pe lumea asta, nici măcar grandoarea ultimă, nu merită plătit cu liniştea inimii. Câtă splendoare poate duce un suflet?

Când s-au lansat, la sfârşitul anilor ‘90, islandezii de la Sigur Rόs au anunţat că vor schimba faţa muzicii pentru totdeauna. Criticii spun că piesele trupei sunt de o frumuseţe aproape dureroasă şi că oricine, în lume, s-ar apuca să facă ceva asemănător s-ar acoperi de ridicol. Melomanii de pretutindeni, câţi au avut şansa să-i descopere şi răbdarea să-i asculte, se arată copleşiţi. De altfel, dacă o să ai curiozitatea să citeşti ce se scrie despre Sigur Rόs – comentarii ale fanilor sau ale cronicarilor –, vei găsi lucruri incredibile: nu doar o rară unanimitate a euforiei, dar şi mărturisiri vertiginoase. Frisonaţi de muzica lor preferată, mulţi simt nevoia să se deschidă către cititor, devin confesivi, spun tot ce le stă la inimă. Vorbesc de iubire, moarte, singurătate. Cu o recurenţă mai mult decât semnificativă, se sugerează că aşa trebuie să sune muzica luminoasă pe care, în ceasul din urmă, sufletul se înalţă la Cer… În ce mă priveşte, recunosc că ascult o muzică extrem de variată. Piesele mele adorate, imnurile sângelui meu, sunt compuse de alţi artişti – altădată şi altundeva. Iar melodiile pe care Jόnsi, genialul solist de la Sigur Rόs, le scrie pentru cariera lui solo nu-mi spun aproape niciodată nimic, părându-mi mai degrabă bizare decât insolite. Ca şi aiurea, în restul artelor, pentru a pipăi lumina, talentul bâjbâie adesea prin întuneric… Şi totuşi, dacă cineva m-ar întreba care e lucrul cel mai minunat din lume, ce anume, din tot ce se face azi, îmi impune în cel mai înalt grad, aş răspunde fără ezitare: Sigur Rόs. Trec peste nemaipomenita frumuseţe a muzicii lor – deşi numai aici ar trebui să rămân… –, pentru a sublinia alte două lucruri. Mai întâi, curajul grandorii, faptul că piesele lor sunt pline de patetism, de lirism, de o altitudine sufletească ce nu te poate lăsa indiferent. Nişte oameni care s-au specializat în febră – îţi spui prima dată când îi asculţi –, nişte profesionişti ai piscurilor. Ultimul lucru de care se feresc, romantici întârziaţi, intratabili, este să te emoţioneze. Fapt cu atât mai binevenit într-un timp cum e al nostru. Pudici şi timoraţi, sarcastici până în măduva oaselor, gâlgâind de atâta isteţime, fugim de dulceaţă ca de dulcegărie şi de grandoare ca de grandilocvenţă: a avea trăiri puternice e a pica în sentimentalism, a avea trăiri înălţătoare – încă mai rău decât atât. În momentele lor tipice, Sigur Rόs au măreţia sublimă a vulturului care, tihnit şi omnipotent, dă roate suverane deasupra unor creste muntoase… Apoi, faptul că ei sunt poate singurii muzicieni de azi cărora simplitatea şi complexitatea le ies la fel de bine. Heima şi Samskeyti, de pildă, sunt compoziţii de o simplitate aproape didactică, cu doar două-trei motive, elementare, care se desfac cuminţi unele din altele. Nimic zgomotos sau alegru. Instrumentele torc, solistul graseiază, totul curge lin şi odihnitor. În asemenea cazuri, ca şi cum ideea de linie melodică ar fi luată la propriu, într-un sens literal, piesele aproape că nu au grafic. Sunt, pentru muzică, ceea ce şoaptele sunt pentru vorbire: expresia cea mai molcomă şi mai aşezată, lipsa totală a ostentaţiei. Cu toate astea, uimitoare în melodiile lor cele mai tipice este tocmai bogăţia. Cu intrări prelungi, cu schimbări de ritm, cu dezvoltări savante şi imprevizibile, Sæglόpur sau Popplagið sunt mici catedrale componistice. Instrumentele se adună unul câte unul, lent, pe parcursul a câteva minute bune, iar lunga elaborare ce urmează – trunchiul propriu-zis al pieselor – nu face decât să pregătească paroxismul încheierii. Tot aşa în Festival sau Ára Bátur: demaraj greoi, de râu care-şi strânge apele izvor cu izvor, apoi desfăşurări largi şi majestuoase ca de fluviu, iar la urmă delta explozivă, cu o mie de braţe, a splendorii… Glόsόli, Olsen Olsen, Hljόmalind: finalurile par cântate de o orchestră întreagă, dar de o orchestră în delir. Cei patru islandezi, în astfel de creaţii cel puţin, lungi şi luxuriante, dau de pământ cu orice fel de delicateţe. Firile slabe, înclinate să creadă că frumuseţea e un fel de balsam, şi că nici un lucru bun nu poate avea efecte rele, nu greşesc dacă aleg să stea deoparte şi să nu le asculte. Există creaţii artistice în care frumuseţea burează; aici, ea toarnă cu găleata, în rafale sălbatice. Amestec de rigoare şi frenezie, sunt piese care în cele din urmă copleşesc, aidoma unei lumini orbitoare. E imposibil să spui exact ce simţi când asculţi o melodie ca Njósnavélin, probabil cel mai periculos cântec scris în ultimele decenii. E ca şi cum în muşchiul căruia îi zicem inimă ar pulsa, cardiac, toate sentimentele deodată: maximum de fericire, maximum de stupoare, maximum de durere. Căci am uitat să-ţi spun, muzica lor nu e doar frumoasă şi pătrunzătoare, e şi nesfârşit de tristă. Fie că o găseşti împletită cu un anumit gust pentru şarjă, ca-n multe din piesele pomenite, fie că o găseşti izolată, în elegii pure precum Fljótavík, melancolia e acolo, laolaltă cu o extraordinar de dulce nostalgie: după o viaţă de glorie şi de sânge, bătrânul războinic Thor, obosit de propriile izbânzi, adoarme visător în braţele femeii sale…

*

Biograful unui mare poet oriental spunea că versurile acestuia nu pot fi asemuite cu nimic, poate doar cu podişurile golaşe ale Scoţiei. Bogată, tulburătoare, nepământeană ca însuşi relieful Islandei, nu altfel stau lucrurile cu opera semnată Sigur Rόs. Sunt melodii-vulcan, melodii-fiord, melodii-gheizer, melodii inclasabile în fond. Ţi le recomand cu entuziasm şi abia aştept să vorbim despre ele. Cred sincer că muzica aceasta e cel mai măreţ lucru care se face azi pe lume.

*La origine, textul acesta a fost redactat sub forma unei scrisori. Cititorii pot ignora mărcile epistolare.