Bookaholic

Buuuun, s-a anunţat şi lista lungă a nominalizărilor la Man Booker Prize, s-avem şi noi ce pariuri să facem, mai pe citite, mai pe necitite. O găsiţi aici, sau, mai frumos împachetată,  aici.

Vreau doar să vă spun că pe ea sînt şi două romane abia traduse şi la noi, ambele în colecţia Strada Ficţiunii de la Editura All:  Dezgheţul, de A. D. Miller (trad. de Florina Pîrjol)  şi  Menajeria lui Jamrach, de Carol Birch (trad. Ioana Novac). Deocamdată, fac pentru voi ce fac şi pentru mine, adică testul primei fraze:

Aşadar, din Menajeria lui Jamrach:

„M-am născut de două ori. Prima dată într-o odaie de lemn care se iţea peste apele negre ale Tamisei şi apoi din nou, opt ani mai tîrziu, în Highway, cînd tigrul m-a înhăţat şi totul a început cu adevărat.“

Şi, tăios (înţeleg că acţinea se petrece în Moscova underground), Dezgheţul:  „Înainte să-l văd, i-am simţit mirosul“.

Mai mult, mai tîrziu!

Pînă cînd or să ajungă la noi  The Sense of an Ending, (Julian Barnes) sau On Canaan’s Side (Sebastian Barry), două romane-vedetă de pe listă, de autori intraţi deja în portofoliile editurilor româneşti, am putea le să (re)citim cărţile deja traduse. Cum pe Barnes îl ştiu  şi-l iubesc deja mai mulţi, aş spune două vorbe despre Barry, un scriitor irlandez care a făcut mai puţină vîlvă în România.

Ultimul roman publicat (la Editura Univers, în traducerea Lilianei Pop) este Jurnalul ascuns, o carte bine scrisă despre Irlanda rurală din timpul mişcărilor pentru independenţă de la începutul secolului şi, prin extensie, despre biografia unei ţări cu o istorie foarte convulsivă, to say the least.  Avem psihologii complicate, poveşti dramatice de viaţă şi descrieri în detalii aspre, aerul unui timp îndepărtat şi violent şi atmosfera parohială a unui orăşel din nord-vestul Irlandei, Sligo.

Povestea e spusă de Roseanne McNulty, o bătrînă senilă, internată într-un spital de boli mintale, iar golurile sînt completate de doctorul care o are în grijă şi care ajunge brusc interesat de trecutul ei. Punctul de vedere al bătrînei  face lucrurile mult mai alunecoase: ce aflăm e ce s-a întîmplat, ce poate să-şi aducă ea aminte sau ce inventează? Mărturisesc că pe mine m-a interesat tare cartea. Şi partea despre presiunea unei comunităţi rurale foarte religioase, şi toate contradicţiile incluse în ideea de apartenenţă (da, face bine să vezi  pînă unde pot să ajungă oamenii în numele unor idei despre care, de multe ori, nu prea ştiu de fapt mare lucru!), şi povestea de amor interzis pe care o trăise, pe timp de război, Roseanne, care, la timpul povestirii are 100 de ani. Toate astea manevrate cu foarte multă ingeniozitate, cu grijă stilistică aparte, cu gesturi care trădează un scriitor adevărat.

O găselniţă funcţională pentru felul în care se adună povestea – şi, implicit, pentru o anumită idee despre memorie şi adevăr, cînd ne raportăm la trecut –  este dialogul femeii cu doctorul Grene şi, de fapt, toată istoria internării ei. Se deschide  în felul ăsta un alt culoar,  numai bun de problematizat, de data asta pornind de la graniţa dintre normalitate şi boală psihică, sau dintre firesc şi abuz, plus alte operaţiuni în forţă care pot (şi dintotdeauna au putut) să falsifice realitatea prezentă sau trecută. Nu m-a satisfăcut în schimb finalul, chiar m-a dezamăgit: prea frumos rotunjit şi sentimental, ca să nu zic telenovelistic, pentru gustul meu. Asta nu m-a împiedicat să mă bucur că m-am reîntîlnit cu un scriitor şi  inventiv, şi  cu picioarele pe pămînt, care mă interesează în continuare.

Cît despre lunga listă de la care am pornit, din ea se va alege short-listul, anunţat pe 6 septembrie.  Cît de relevante sînt selecţiile astea şi premiile internaţionale  pentru cititori (nu pentru editori, nu pentru agenţi,  jurnalişti, critici etc.) e o chestiune care ar merita la un moment dat o discuţie mai aplicată.