Cătălin Dorian Florescu scrie în Elveţia cărţi care au un mare succes în spaţiul de limbă germană. Cea mai nouă, Iacob se hotărăşte să iubească (trad. Mariana Bărbulescu), după ce că s-a vîndut în peste 50.000 de exemplare, a primit şi Premiul pentru Cartea Anului în Elveţia. În interviul de mai jos vorbeşte în detalii concrete despre munca lui de scriitor, despre relaţia cu mediul literar în care trăieşte şi spune că nu poţi fi un scriitor întreg dacă nu eşti conştient de ce e în jurul tău. CDF este unul dintre cei 14 scriitori de limbă germană învitaţi la Bookfest-ul de anul ăsta în cadrul proiectului Trei ţări, aceeaşi limbă.
Iacob se hotărăşte să iubească v-a adus un succes dublu, şi de critică, şi de public, cum se spune. Care credeţi că a fost ingredientul cheie care a făcut romanul atît de popular, în ciuda faptului că este o carte cu o încărcătură problematică, legată, în linii mari, de viaţa şi de istoria unei minorităţi?
Sper ca motivul să fie acelaşi ca peste tot unde mai există cititori de literatură bună: dorinţa de a descoperi o literatură de calitate. Ce înseamnă calitate? În toate epocile a însemnat ceva diferit, iar în zilele noastre chiar poate să însemne orice, pentru că postmodernismul a distrus orice valori comune. Everything goes, cum se spune. Dar şi în acesta lume, în care omul este abandonat lui însuşi, el caută în continuare frumuseţea, chiar şi în artă, sau mai ales în artă.
O literatură cu o anumită frumuseţe este însufleţită, îi simţi suflul. Există multe cărţi scrise bine – le-aş spune manufacturate bine – , dar care nu sînt „însufletite“. Ale mele sper să fie. Am putea vorbi mult despre dimensiunea dramatică a textelor mele, despre cît de bine sînt de conturate figurile sau despre elementul surpriză din cursul acţiunii, dar cred că dimensiunea care atrage, de fapt, este suflul puternic al literaturii pe care o fac. Sper să nu sune arogant. Dincolo de orice definiţie filologică a literarităţii unui text, asta este ceea ce rămîne dintr-o carte: capacitatea de a dialoga cu cititorul, de a avea un „grai“ puternic.
În vreme ce mulţi autori au uitat sau, sub influenţa literaturii americane moderne sau a literaturii de consum, nu au învăţat niciodată ca literatura este în primul rînd grai, vorbă, cuvînt, imagine şi emoţie ( care pornesc de la textura densă, creată prin cuvînt) , eu, şi ca mine, desigur, şi alţi autori, în continuare caut cuvîntul. Dacă nu aş fi făcut asta, aş fi devenit probabil scenarist sau regizor. Cine îmi va citi cărţile sper că va descoperi în aceeaşi măsură o lume poetică şi o poveste reală şi dramatică. Sau mai bine spus: o viziune poetică asupra literaturii, şi nu numai una pragmatică.
Romanul meu nu este atît povestea unei minorităţi, cît povestea noastră a tuturor. Este o carte care povesteşte despre om şi despre condiţia lui umana, cum de fapt o fac toate cărţile bune. Ce rămîne, pe lîngă asta, sînt detalii care eventual pot să pună în umbră esenţialul. Sînt probabil interesante pentru jurnalişti, care vor să descrie acţiunea, să ştie în care categorie să încadreze cartea, dar care, făcînd asta, trec pe lîngă „graţia“ textului. Pentru că o carte mare are o graţie. Sau sînt interesante pentru cititorii care citesc cărţi ca să se informeze. Am unii cititori care mi-au spus că au descoperit prin povestea lui Jacob o realitate europeană necunoscută lor.
Este bine şi aşa, dar literatura nu este definită prin cîte noutăţi face să circule. Literatura este o punere în cuvînt a unei viziuni personale asupra lumii. Dacă acest lucru reuşeşte, vei dialoga cu cititorul. Literatura este dialog. Nu atît cu mine, cît cu viziunea propusă de mine.
Iacob, eroul romanului, este un supravieţuitor care ia viaţa în piept din postura marginalului, din toate punctele de vedere. În România, marginalitatea încă se ignoră, asta dacă pur şi simplu nu e zdrobită, dar în cărţile dumneavoastră ea are locul central. Ce vă atrage să scrieţi despre asta?
Filmul românesc modern – din puţinul pe care îl ştiu eu despre el – a descoperit de mult marginalul, periferia. El povesteşte emblematic despre aceste vieţi periferice şi o face – cel puţin în străinătate – cu mult succes. Poziţia artistului – privilegiul, dar şi necesitatea – este de a privi acolo unde nu (mai) priveşte nimeni. Uneori poziţia de marginal este chiar poziţia umană şi socială a artistului în sine şi ştim bine ce se poate întîmpla cu puterea lui creativă, atunci cînd are prea mult succes.
Fernando Pessoa a murit aproape necunoscut, un marginal al literaturii, iar acum este considerat unul dintre marii scriitori europeni ai secolului trecut. Personajul lui principal din Cartea neliniştirii este şi el un marginal. Dar cît de mult am putut să ma identific cu el (şi ca mine mulţi alţii)!Sigur, Gatsby, personajul lui Fitzgerald, ca şi acesta din urmă, nu au fost marginali, iar mitul Hemingway persistă şi datorita anecdotelor despre viaţa lui, atît de diferită de cea a americanului de mijloc.
În schimb personajele lui Jack Kerouac din renumitul roman On the road, Dean Moriarty şi Sal Paradise, par, la prima vedere, cu adevărat marginale: tineri care nu vor să se integreze în societate, care fumează iarbă, asculta Bebop jazz şi vagabondează prin America anilor ’50. O adevărată provocare pentru americanul de rînd de atunci, care trăia dupa modelul familie, casă, maşină şi carieră. Dar, pe de altă parte, cei doi nu erau de loc marginali: ei corespundeau unui spirit, unui nou mod de a trăi care avea să cucerească mulţi tineri americani. Este vorba de ceea ce s-a numit mai apoi Beat-Generation.
Aşadar, ceea ce este la margine poate ajunge să-i inspire pe mulţi şi să ajungă un curent dominant. Din păcate, prin asta îşi pierde des din forţă şi din autenticitate.Tinerii din generaţia ’68, care în Vest s-au revoltat împotriva părinţilor şi a autorităţilor, pentru a căuta alte forme de convieţuire, au devenit cu timpul ca cei pe care îi combăteau: taţi şi mame de familie cu cariere, case şi maşini solide.
Ceea ce pare să fie periferic sau central este destul de relativ. Iar cei care astăzi se cred în siguranţă, pentru că sînt în centrul societăţii – adică sînt bine plătiţi, bine hrăniţi şi binedispuşi – pot afla mîine cît de şubredă le este existenţa. Cît de şubredă este existenţa noastra, a tuturor. O boală, confruntarea cu pierderea serviciului, a partenerului, sau cu o criză financiară sînt suficiente ca să declanşeze o cădere vertiginoasă … şi marginalizarea. Mulţi americani, spanioli sau greci au trecut, din păcate prin acestă experienţă dureroasă, în ultimii ani.
Nu numai România îşi are marginalii ei, dar şi multe state, care pînă de curînd erau considerate bogate. Iar în Statele Unite există o inegalitate cruntă. Viaţa nu este statică şi, mai mult, e ameninţată de distrugere în orice moment. Astăzi eşti în clasa de mijloc, cu căsuţa la marginea New York-ului, mîine te trezeşti dormind în maşină, pentru că banca ţi-a luat casa. Nu ne putem considera în siguranţă, în timpul unei singure vieţi putem fi de mai multe ori la margine sau în centru. Ba chiar putem fi în acelaşi timp în amîndouă locurile. Putem avea, la suprafaţă, o viaţă bună, sigură şi să ne simţim în acelaşi timp ca ultimii oameni. Sau să trăim în sărăcie, dar în pace şi fericire cu lumea din jurul nostru.
Desigur, mulţi rămîn marginalizaţi pentru totdeauna:cetăţeanul de culoare în America, care deja prin naştere are şanse mai mici să ajungă sus; brazilianul dintr-o favela de la marginea lui Sao Paolo. Sau un român bolnav, sărac şi bătrîn de la periferia Bucureştiului. Ei toţi au compasiunea mea, ca toate fiinţele care luptă cu viaţa. Dar nu aspectul ăsta e ceea ce mă atrage în primul rînd. Trebuie să simt o dramă puternică, o viaţă trăită din plin, un sîmbure de frumuseţe atunci cînd pornesc la drum cu o nouă carte.
Aşa a fost cu personajul Ion Palatinus din Maseurul orb sau cu Jacob. Dar nu sînt specializat în maginali. Tatăl din romanul Vremea minunilor este un simplu bărbat din perioada comunistă, unul între milioane de alţi „tovarăşi“. Iar Zaira, din romanul cu acelaşi nume, era o renumită papuşăreasă. Şi totuşi: cei slabi şi nedreptăţiţi nu îl atrag numai pe Hristos, ci şi pe artist. E vorba de fiinţa umana în ipostaza ei cea mai golaşa. Simpla prezenţă a acesteia este un semn de întrebare: şi tu cum vrei să te implici? Cum vrei să-ţi trăieşti viaţa? Tu ce fel de om eşti? Vrei să te solidarizezi, sau să trăieşti în autism total? Tu cine eşti, de fapt? Pentru că sînt întrebări dificile şi dureroase, incomode, cei mai puţini şi le pun sau vor să dea răspunsuri. Mai rămîn preoţii, artiştii, şi uneori serviciile sociale.
Aţi reuşit în Iacob se hotărăşte să iubească o saga care subîntinde şi istoria migraţiei coloniştilor din Lorena care au format comunitatea de şvabi din Banat. Cum a fost procesul de documentare a acestei felii de istorie? Aţi avut acces şi la documente româneşti, există aşa ceva?
Exista pe Internet multe descrieri ale emigraţiei spre Est din secolul 18. Zeci de mii de oameni din toată Europa căutau în Est o viaţă mai bună. Satul în care trăieşte protagonistul romanului meu, Jacob, a fost clădit de loreni, deci francezi. Mai tîrziu au devenit nemţii majoritatea.
Există şi multe cărţi-mărturie despre viaţa din Banat de la începutul secolului trecut, despre deportarea în Bărăgan din 1951 – una din crimele comuniştilor. În Bărăgan nu au fost trimişi numai nemţi, au fost toţi care erau consideraţi a fi duşmanii poporului. Suferinţa a fost a tuturor. Aşa s-a creat o tragedie colectivă dincolo de apartenenţa etnică, o memorie colectivă, un spaţiu al tragediei umane, care aparţine tuturor. Toţi au fost puşi în vagoane şi duşi în stepa din Bărăgan. Eu am împletit în povestea lui Jacob şi acestă dimensiune.
În cronicile apărute în România este deseori omisă această parte a poveştii, cu toate că ar trebui să intereseze pe toată lumea. Dar se comentează aproape în totalitate partea cu şvabii şi cu colonizarea Banatului. În felul ăsta romanul se particularizează mult prea mult, pînă cînd nu mai pare să fie de interes decît pentru un cerc restrîns. Nu pot decît să repet: am scris o carte despre noi toţi.
Aţi avut acum nu foarte mult timp un turneu de lectură în România. Cum aţi descrie această experienţă, eventual comparativ cu cea a lecturilor publice din alte ţări?
A fost al doile turneu, primul a fost acum doi ani, cînd a ieşit Zaira în româneşte. Am fost foarte mulţumit pentru că am reuşit să strîngem destul de mult public, în toate oraşele pe care le-am vizitat. Atît la universităţi, cît şi la lecturile de seara. Efortul a fost mare şi l-am resimţit după ce m-am întors acasă. Am vorbit uneori de două ori pe zi cîte două ore, în română, limbă pe care nu o folosesc în viaţa cotidiană sau literară din Elveţia. Am făcut turul ţării în condiţii de iarnă. Dar peste tot am fost primit foarte bine şi am avut parte de multă simpatie din partea tuturor.
În spaţiul vestic, acolo unde se practică, lecturile par foarte degajate, aerisite. Organizatorul spune cîteva cuvinte despre viaţa şi opera invitatului, după care acesta preia cuvîntul, iar la sfîrşit e un dialog cu publicul. Aşadar lectura nu este „încorsetată“ de prea mulţi care îşi dau cu părerea. În România vorbesc mai întîi nu ştiu cîţi critici literari, îşi exprimă păreri complexe, abstracte şi obositoare, aşa încît se pierde repede contactul cu publicul. Şi totuşi nu ştiu care dintre modele este mai bun, poate o combinaţie dintre amîndouă.
Cel românesc este prea elitar, dar pune opera scriitorului într-un context literar. Îi dă rădăcini. Modelul vestic încearcă să nu plictisească publicul, îl pune pe autor în centru, îi oferă o platformă şi totuşi multe lecturi sînt nesatisfăcătoare, pentru că rareori autorul este şi un bun orator şi ambasador al propriei opere.
Am aflat dintr-un interviu că documentaţi un roman care se va petrece în New York şi că citiţi mult, de ceva vreme, despre NY. Aţi putea să povestiţi ceva despre gestaţia acestui viitor roman?
Nu aş vrea să dau multe amănunte, pentru că la sfîrşit totul se va aşeza oricum altfel pe hîrtie. Mă ocup printre picături de acest roman de şase ani, de cînd am întîlnit acest personaj straniu, poetic, comic, pe nume Donovan. De atunci am fost la New York de trei ori pentru a-l întîlni. Este o documentare complicată şi complexă, care necesită răbdare şi încredere în propriile puteri. Voi include din nou România, căderea dictaturii. Sînt dimensiuni foarte ample în care intră culturi şi continente. Eu încerc, apoi vom vedea.
Cum îmbinaţi cititul de plăcere sau din curiozitate accidentală cu cel structurat, organizat, legat de munca dumneavoastră de scriitor?
Dacă mă documentez, mă documentez, dacă nu, citesc din placere. Nu sînt reguli. Probabil citesc toate lucrurile necesare pentru un roman urmărind un singur criteriu: ce şi cît îmi poate fi util. Cititul din plăcere este o practică vastă care nu are utilitate imediată. Ceea ce este comun celor doua activităţi este curiozitatea şi dorinţa de a descoperi noi lumi, adevărate sau literare.
Cît timp aţi fost în România ultima dată, v-aţi aprovizionat cu cărţi în română sau preferaţi să citiţi în limba germană?
Citesc numai în germană.
Cum funcţionează relaţia autor-editor în Elveţia şi cum vă simţiţi în mediul literar de acolo?
Există un spaţiu cultural german, care include trei ţari şi în care mă mişc eu. Editura mea este germană, am multe lecturi în Germania şi Austria, deci nu mă raportez numai la Elveţia. Se poate întîmpla să fiu invitat o dată de centrul cultural german (Goethe Institut) şi altă dată de fundaţia culturală elveţiana Pro Helvetia. Joc cel puţin în două hore şi dacă mai adaug şi România, în trei.
În rest nu pot spune decît că editura, adică redactorul de carte, cumpără un manuscris dacă crede în el şi dacă corespunde cu profilul editorial. Apoi are loc „munca“ de maturizare a manuscrisului într-un dialog continuu între redactor şi scriitor. Redactorul recunoaşte părţile problematice şi slabe ale manuscrisului, uneori acestea trebuie rescrise de mai multe ori. De aceea este aşa de importantă persoana redactorului, competentă şi cu o personalitate puternică, care îi spune şi unui Günter Grass părerea în faţă. Dupa ce a ieşit cartea, sau chiar în procesul iniţial, redactorul poate fi şi confesor, şi susţinător, un bun psiholog, care îşi susţine scriitorii, atunci cînd acestia suferă, se tem. Uneori dimensiunile profesionale se transformă chiar într-un raport amical.
Aveţi un ritm susţinut de scris, de invidiat, aş spune. Cum lucraţi?
La noi în Vest este foarte normal să apară ceva nou cam la doi sau trei ani distanţă. Dar lucrul ăsta nu e important,ce contează e doar ritmul procesului creativ în sine. Dacă unei cărţi precum Maseurul orb i-au trebuit numai patru luni să fie gata, la Jacob se hotărăşte să iubească numai procesul de documentare a fost de 10 luni. Totul este determinat de materialul în sine şi de puterea mea de lucru. Dacă pînă acum am avut un ritm mai susţinut, lucrurile s-au schimbat. Iată, noul roman mă preocupă de şase ani şi am fost deja de trei ori în America pentru el. De data asta e nevoie de mai mult timp. Trebuie să ştii şi să aştepţi. Viaţa mea este bine organizată în jurul scrisului sau a activităţilor mele scriitoriceşti, dar acest lucru nu garantează mai nimic. Poţi lucra la un roman cîţiva ani şi apoi să realizezi că nu merge. Este riscul pe care trebuie să mi-l asum.
Ce calitate ar prima, din punctul dumneavoastră de vedere, în constituţia cuiva care ar vrea să scrie literatură?
În engleză se spune „to be aware“. Un grad de conştientizare a ceea ce se întîmplă cu tine şi în jurul tău. Apoi, dacă vei scrie, vei picta, vei cînta sau pur şi simplu vei trăi ca un individ matur, fără preocupări artistice, nu are o importanţă aşa de mare. Important este să îţi asumi viaţa.
