Bookaholic

Când e frig, cel mai bun lucru pe care îl poţi face e să stai în casă cu o carte în braţe. La fel şi când e cald. 🙂 Ce-au mai citit bloggerii noştri, la ce evenimente au mai fost şi, în general, ce păreri mai au ei despre viaţâ şi literatură?

În weekend a fost Gala Poeziei Contemporane, un eveniment care, dacă ar fi fost promovat ca lumea, ar fi trebuit să facă valuri în mica noastră lume culturală. Cu o idee foarte bună în spate, Gala a adunat la Ateneu 26 de poeţi români, aleşi de Nicolae Manolescu. Despre cum a fost, scrie Răzvan Ţupa şi, pe larg, Liviu Ioan Stoiciu – aici şi aici.

Cinabru aduce la lumină o carte uitată, ignorată, ciudată şi care nu se mai reeditează – Rage, de Stephen King, publicată iniţial sub pseudonim. Cică nişte copii s-ar fi inspirat din ea şi s-ar fi dus la şcoală să-şi omoare colegii. Pe mine m-a convins s-o caut online.

Cea mai mare parte a cărţii este tocmai ”runda” de dezvăluiri şi discuţii, excelent gradată şi pusă în pagină, până la un final care, deşi copiind un clişeu cinematografic vechi de decenii, funcţionează. Bachman/King a avut mereu un fin simţ al dialogului, al tensiunii verbale, al oralităţii livreşti, şi asta se simte. Dincolo de tema principală, a nebuniei ucigaşe, întrebarea pe care o pune King în Rage este: când anume ajungem cu adevărat să vorbim cu ceilalţi?

Bătrânul Safo scrie despre Femei. Nu despre ale lui, ci despre ale lui Bukowski.

În total, 350 de pagini în care se bea și se face sex întruna, fără nicio gradație care să ducă în final spre vreo accentuare psihologică a vreunui sentiment. Nicio gradație care să indice de fapt vreun sfârșit. Nicio gradație care să dea un caracter metafizic faptului banal care se repetă obositor de-ntr-una. Nicio reducție fenomenologică.

Micawber scrie despre Muzici şi faze, una dintre cărţile româneşti preferate ale bookaholicului de serviciu. Pe nedrept uitată şi pe nedrept victima unui scandal imbecil când a fost băgată în manulul de română, Muzicile lui Verdeş e o carte pe merită să o citim cu mic cu mare.

Muzici şi faze avea toate datele necesare pentru a deveni o adevărată carte-cult a celor născuţi în anii ’60-’70 ai secolului trecut, dar acest lucru nu s-a întâmplat, probabil şi pentru că romanul a apărut când încă nu-i venise timpul.

Tot el a mai citit şi Întoarcerea Huliganului, de Norman Manea, o carte extraordinară despre întoarcerea în România a scriitorului care deranjează.

Perioada de zece zile pe care o acoperă jurnalul de călătorie în România comunică în permanență, prin canale şi canalicule, cu trecutul. Sunt numeroase flash back-uri din copilărie, adolescenţă, tinereţe, e multă anecdotică, se re-creează figuri şi se evocă momente fixate în memoria afectivă, de altfel prodigioasă, a autorului.

Imaginea lui Eminescu din mintea Ionucăi s-a zdruncinat teribil la citirea scrisorilor către Veronica Micle. Mai precis, Eminescu bărbatul era un porc. 🙂

Scrisorile lui sunt un amestec de dulcegării, milă de sine și planuri care nu se vor realiza niciodată. Eminescu amână întâlnirile cu Veronica și nu face nimic ca să fie aproape de cea fără de care, singur declară, nu poate trăi. Poate că nu voia să se însoare cu ea, ci doar să știe că e în Iași, la dispoziția lui, dar în vremurile în care trăiau astfel de relații nu erau tolerate.

Capricorn se miră că i-a dispărut sensibilitatea la imagini şocante atunci când vorbeşte de spre Copii de Aruncat a lui Ryu Murakami. Probabil de la suprasaturare, şi mie mi s-a părut supra încărcat de scene şocante.

Însă am senzaţia că s-a întâmplat ceva cu mine, că mi s-a tocit complet sensibilitatea la imagini şocante.  Am citit romanul până la capăt mai mult fiindcă ştiam că e bun şi eram, totuşi, curioasă dacă reuşeşte Kiku până la urmă să distrugă oraşul sau nu.

Dragoş a reluat Corecţii şi bine a făcut – zice şi el, zicem şi noi (Corecţii e din categoria cărţilor mari, la propriu şi la figurat).

este vorba tot despre prăbuşirea unei familii, la sfârşitul unei epoci destrămate într-o ţară (aici america) capitalistă înfloritoare. numai că ironiei thomasmanniene îi ia locul farsa (doar a trecut un secol!) tragedia aparţine demult, grecilor antici şi deloc contemporaneităţii.