Ce mai citeşte blogosfera? Ce mai zic bloggerii? Mai au timp de citit? Ce bine ar fi să aibă timp toţi oamenii faini care citesc mult să scrie pe bloguri despre toate cărţile lor. Din păcate, nu e întotdeauna aşa, blogosfera culturală fiind la noi încă o zonă inconstantă. Totuşi, sunt o grămadă de lucruri frumoase.
Îmi place insistenţa cu care Wilkins Micawber citeşte autori români, chiar dacă unii îi plac, mai mulţi nu. De exemplu, acum a citit Măcel în Georgia, de Dumitru Crudu, o care cu accente satirice a carei acţiune se petrece în ultimii ani ai URSS-ului.
Dumitru Crudu scrie într-un stil incisiv şi sarcastic, care evidenţiază derizoriul în care cad marile idei la nivelul individului redus la condiţia de soldat în tranşeele unui război care devine din ce în ce mai mult o formă fără conţinut.
Tot el scrie pe chestiile livreşti ale lui Dragoş, într-un experiment simpatic de guest post-uri, o cronică la Scaune de pluş, premiatul roman al lui Dan Petru Cristea. Un roman fără strălucire, zice Micawber, cu greşeli impardonabile de redactare.
Se conturează un roman fără prea multe complicaţii, scris cu o anume minuţiozitate, dar fără strălucire, cu lungi conversaţii care nu duc nicăieri şi n-au nicio motivaţie, la care prozatorul simte nevoia în câteva rânduri să adauge şi o dimensiune metafizică.
În timpul ăsta, Dragoş scrie la Micawber acasă despre Plugarul şi moartea, cea mai frumoasă carte pe care a citit-o despre moarte, zice el.
profund îndurerat de moartea tinerei sale neveste, un plugar modest se ia la harţă cu Moartea, pe care o blestemă şi o afuriseşte. orecum, Moartea îl înţelege, însă ce poate să facă este să-i explice de ce s-a întâmplat aşa.
Octavian de la Joaca de-a mine a citit ultimul roman marca Isabel Allende, “El Cuaderno de Maya”, şi i-a plăcut mult, mult.
Romanul este foarte diferit de romanele pe care le-a scris Isabel Allende până acum. Practic, din cele 15 romane anterioare ale scriitoarei pe care le-am citit, nu am găsit unul asemănător: mai întâi pentru că are o acțiune contemporană (faptele narate au loc în 2009), iar contemporan până în prezent pentru Allende a însemnat autobiografic, apoi pentru că deși stilul lui Allende este viu și încântător pagină cu pagină, așa cum mi-l aminteam și așa cum și-a cucerit ea un public cititor serios, am descoperit o Allende foarte umoristică și foarte branșată la limbajul tinerilor din ziua de azi. Dubios de branșată, aș spune, dar efectul e cel scontat: vocea la persoana întâi a lui Maya Vidal pare autentică, reală și foarte contemporană.
Rontziki s-a îndrăgostit la prima citire de Phillip Roth prin Nemesis, o carte despre vinovăţie, moarte şi copilărie.
Romanul este drama celui care a fost “croit” să fie curajos, să fie corect, să încerce să facă numai ceea ce este bine şi care ajunge, la un moment dat, să fie scindat între ceea ce ştie că trebuie să facă şi limitele pe care i le dau propriile frustrări, propria vinovăţie, revolta împotriva vieţii, a destinului şi adâncirea în propria cădere de pe piedestal.
La Sorana găsim recenzia unui eveniment dedicat campaniilor de promovare a lecturii, cu multe poze şi filme.
Mi-era dor sa aud idei frumoase si un limbaj cultivat…in ultima vreme este destul de sumbra imaginea creata de mass-media (o anume parte).
Devoratorul de Cărţi, cum ne-a obişnuit, scrie multe lucruri din viaţa scriitorilor. De exemplu, cum a supravieţuit Charles Dickens unui accident de tren.
Charles Dickens s-a aflat în ultimul vagon care a scăpat. Suspendat pe şinele nesigure, uşor aplecat spre abisul de sub pod, el a rămas aşa în ciuda forfotei călătorilor. Spre marea sa cinste, Charles Dickens, pe atunci în vârstă de 53 de ani, a ajutat la salvarea mai multor persoane până la sosirea echipelor de intervenţie. În ultimul moment, abia, şi-a adus aminte că uitase în vagonul suspendat manuscrisul romanului la care lucra, Prietenul nostru comun, şi a intrat să-l recupereze, în ciuda pericolului la care se expunea.
Tlon Society a descoperit Eze, un mic sat cu poveste pe Riviera franceza. Am trecut si noi pe acolo vara asta. 🙂
am trait asadar placerea improbabila de a descoperi, in cursul unei hoinareli intamplatoare, locul in care Friedrich Nietzsche a scris a treia parte din Zarathustra si unde, probabil pe urmele lui Nietzsche, enigmaticul Maurice Blanchot a lucrat cateva decenii izolat intr-o fermecatoare casa cu vedere spre Mediterana.
