Probabil mai mult pentru ea, decât pentru el, cei drept, dar, hei, nu se știe niciodată. Dacă am fi o revistă de femei am putea să vă recomandăm o lectură la patru ochi, cam cum tastau băieții ăștia la calculator la patru mâini. Dar cum nu prea ne pricepem la sfaturi romantice, o să ne limităm doar la a vă recomanda niște cărți – rămâne să vă hotărâți voi cum și când le citiți. În cel mai rău caz, luați două exemplare 🙂
Prima tentație a unei liste de genul ăsta sunt, evident romanele de capă și spadă. Apăi dacă nici acolo dragostea nu-i dragoste, atunci unde? Și cum poate fi dragostea dovedită cu mai multă eficiență decât printr-un autosacrificiu, sau prin așa numita moarte de inimă rea, o boală misterioasă pe care, din fericire, timpurile moderne au vindecat-o cu ciocolată și Jurnalul lui Bridget Jones. Numai Ducesa de Langeais a lui Balzac îmi vine în minte acum, care, ca să-l parafrazăm chiar pe Montriveau, iubitul ei, a fost o femeie, dar până la finalul nuvelei, n-a mai fost nimic. Din prea multă dragoste, domnule, păi cum de ce.
Așa că o să depășim Evul Mediu, cu tragediile lui amoroase, și Anglia victoriană, cu domnul Rochester și Heathcliff – care-s cam prea întunecate pentru vremurile noastre emancipate, în care o nevastă ascunsă în pod chiar nu mai e o problemă existențială. Și peste Jane Austen, cu tot regretul pentru Mândrie și prejudecată, pentru că nu prea mai e
a truth universally acknowledged, that a single man in possession of a good fortune must be in want of a wife.
Poate merită un popas la Camera cu vedere a lui E. M. Forster – da, vorbim tot de Anglia edwardiană, dar povestea este centrată mai puțin pe lupta femeii de a-și depăși condiția de bun de măritiș, și pe mai mult pe deschiderea pe care ți-o poate da o simplă călătorie. În Italia.
Nu, o scoatem direct tancul din garaj și o să vă trimitem la Pacientul englez, a lui Michael Ondaatje, povestea de dragoste dintre Katharine Clifton și contele Almásy, pe fundalul celui de-Al Doilea Război Mondial, care are de toate: și adulter, și spionaj, și iubire terminată tragic, dar și iubire cu final fericit.
Iar pentru un roman de dragoste mai sucit – că altfel nu putem să-i spunem – încercați Iubita locotenentului francez, a lui Fowles, în care triunghiul amoros în care sunt prinse personajele se suprapune peste intervenția constantă a unui narator care pare să nu se poată decide în ce fel vrea să termine povestea.
Din cu totul altă epocă, și mai ales dacă sunteți fani ai talentului de povestitor al lui Saramago, nu trebuie să treceți peste Memorialul mânăstirii. Povestea iubirii dintre Baltasar și Blimunda plutește, mai ușoară ca aerul, peste orice – Inchiziție, Dumnezeu, sărăcie, moarte, iar stilul lui Saramago, care pendulează între narațiune simplă și suprarealism, îi dă un aer cu totul magic.
Magică e și Dragoste în vremea holerei (despre care am mai vorbit), unde Fermina Daza demonstrează că iubirea poate fi de mai multe feluri și-o poți avea de mai multe ori în viață. Fără ca deciziile pe care le ia să fie dictate de inimă, eroina lui Marquez înțelege că viața înseamnă mai mult decât serenade sub balcon – și totuși, își permite, chiar și la bătrânețe, să se bucure puțin și de ele.
Vă imaginați că nu puteam să facem lista asta fără să vă recomandăm Pe aripile vântului. Scarlett și Rhett și scânteile dintre ei, pe fundalul Războiului Civil american, sunt una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din literatură, chiar dacă nici el nu-i tocmai un gentleman, iar ea e departe de a fi o lady.
Tot din categoria oldies, but goldies, e Quo Vadis al lui Henryk Sienkiewicz, un roman care o să vă prindă și-o să vă țină strâns până la ultima pagina. Se dau: un soldat roman, îndrăgostit, în Roma lui Nero, de o frumoasă creștină. O întâmplare prin care eroina este întemnițată, și pusă pe lista creștinilor care urmează să fie sacrificați în arenă. Un unchi aristocrat și rafinat care încearcă să ajute. Sfântul Petru. Tragedy ensues. Lăsând ironiile la o parte, Quo Vadis e una dintre cele mai frumoase căți pe care le-am citit până acum, și, spre deosebire de unele din poveștile din lista asta, n-o să vă dezamăgească la sfârșit.
Pentru o iubire ceva mai, uhm, carnală, și mai lipsită de jurăminte, și tragedie sau happily ever after, și pentru că tot vorbeam zilele trecute de Anais Nin, nu uitați de Henry și June, o carte boemă și excentrică, care explorează mai degrabă aspectele pământene ale iubirii.
Dacă preferați ceva mai aproape de zilele noastre, citiți și dăruiți cu încredere High Fidelity a lui Nick Hornby și O zi a lui David Nicholls. De la Rob Fleming din magazinul de muzică, ce are nevoie să-și reevalueze relațiile înainte de a pricepe ce vrea de fapt de la viață, la Dexter și Emma, a căror prietenie are nevoie de mulți ani și multe provocări pentru ca cei doi să-și dea seama că cel mai bine le e împreună – iubirea zilelor noastre e amestecată cu episoade din Cheers, muzică, alcool, despărțiri care până și acum cincizeci de ani ar fi părut tragice și, de multe ori, imposibilitatea de a accepta ce înseamnă de fapt cel de lângă tine, teama de a i te dedica total.
Și, în final, să nu uităm de romanele lui Nicholas Sparks, o sursă nesecată de povești de dragoste (da, este autorul acelui The Notebook), sau de Soția călătorului în timp de Audrey Niffenegger, cărți de citit într-o duminică, la un ceai cald și, eventual, cu multă ciocolată. Sau floricele, dacă preferați variantele de două ore made in Hollywood 🙂
PS: Pentru mai multă inspirație, încercați și lista asta, cu povești de dragoste frumoase, stranii sau altfel.
